3 septembrie 2022: Sărbătoarea Limbii române la „Oaza lui Năstăsache”

Trei ani mai târziu, îmi amintesc aceste clipe cu o justificată nostalgie. Urma să o însoțesc pe doamna Geanina Bîrlădeanu la Bucești (județul Galați) pentru a participa la evenimentul organizat la „Oaza lui Năstăsache” cu ocazia Zilei Limbii române. Mai mult, urma să o cunosc pe doamna Vicky (Mariana Vicky Vârtosu), președinta Ligii Scriitorilor din România - Filiala Vrancea, despre care auzisem numai lucruri frumoase.

Entuziasmul și emoția erau justificate de la bun început, dar la acea vreme nu anticipasem amplificarea lor în momentul în care am ajuns la destinație. Pășeam pentru prima dată în „Oază”, loc deja familiar însoțitoarelor mele, și mă pregăteam sufletește pentru ieșirea din anonimatul digital și asumarea publică a propriilor creații.

De la momentul întâmpinării - de către doamna Tudosia Lazăr și sora acesteia, Olimpia Sava - până la momentul în care gazdele au luat cuvântul pentru a începe activitatea, am rămas pe bancă, la masă, și am continuat să ascult discuțiile celor din jur. Nu cunoșteam toate persoanele invitate, dar, în pofida emoțiilor, am reușit să rețin numele unor personalități: Petre Rău (directorul revistei Boem@), Eleonora Stamate (scriitoare, membră a Uniunii Scriitorilor din România și redactor-șef al revistei „Tecuciul literar-artistic”), Camelia Florescu (cântăreață de muzică ușoară, poetă și textieră).

Sub privirile gazdelor și invitaților, m-am îndreptat spre microfon și am citit eseul pe care îl pregătisem (Cartea limbilor - un manifest).

În timp ce eram prezentată drept tânărul talent ce urma să debuteze în cadrul evenimentului, mintea mea era distrasă de gânduri pasagere ce purtau urmele trecutului literar pe care doar eu și câțiva apropiați îl cunoșteau. Eram conștientă că prezența mea aici marca un alt mic pas, o altă etapă a parcursului Ande, iar această realizare se transforma într-o responsabilitate față de mine, față de public: în primul rând, să ofer un text care să provoace mintea cititorului, apoi să ofer un text care să mă reprezinte și să mă recomande.

Acesta a fost „debutul” (public) al lui Ande: un debut sub semnul emoției, al optimismului și al mulțumirii. Bucuria, însă, nu s-a limitat la acest moment, fiindcă domnul Rău și-a arătat interesul față de respectivul text și m-a invitat să îl public în revista sa (ceea ce am și făcut).

„Cartea limbilor - un manifest”

Într-o veche bibliotecă, parfumul cărților devine o invitație pentru cititorul dornic să le parcurgă filă cu filă, pentru a le descoperi tainele ascunse. În mijloc, înconjurată de rafturi înalte pline cu înțelepciune, e așezată o măsuță rotundă, pe care o simplă rază de soare o scoate în evidență în fața ochiului străin acelui loc. Ai crede că e uitată acolo, însă puțini își vor da seama că amplasarea ei nu este o coincidență ori rodul ignoranței.

Închisă într-o simplă cutiuță de lemn, o carte cu un lacăt deschis așteaptă să fie citită. Te-ntrebi din nou – o fi fost oare uitată de cineva? Te îndoiești dacă acel lacăt își are rostul, devenind incapabil să-și facă datoria – aceea de a păstra secrete tainele cărții. Însă puțini știu că nu în lacăt se ascunde taina. Lacătul e doar o iluzie, pe care mulți o confundă cu adevărul. Cine reușește, totuși, să vadă dincolo de iluzie, se lovește îndată de zidul semantic ascuns între file.

Deschizi cartea - prima pagină. Stau grămădite pe primul rând două cuvinte: Limba română. Anticipând cu nerăbdare să fie lecturate cu mult interes, cuvintele acestei limbi se adună pe filă, ca într-un spectacol, și se prezintă fiecare, cu o politețe și o modestie ieșită din comun. Dar... ce să vezi, se schimbă foaia prematur șiapar acum alte lexeme, care dau buzna pe hârtie și se ceartă între ele, crezând fiecare, în propria ignoranță, că unul atrage atenția cititorului mai mult decât celălalt.

Pe această bucată de hârtie dezorganizată sunt scrise cuvinte străine, cu semne diferite. Noutatea hrănește curiozitatea. Ai fi în stare să sorbi din priviri rândurile pline de sensuri comune, mascate în cuvinte nefamiliare, și ai da pagină cu pagină, repetând etapele pentru celelalte limbi întâlnite. La final, ai închide cartea, fără a reveni asupra primei pagini, peste care ai trecut confundând lectura cu un maraton, dând un verdict: e prea comună. ...Mintea ta e prea comună, căci ai omis farmecul pe care îl căutai cu mult efort în alte locuri. De parcă nu ar fi destul, când ai ieși din biblioteca veche, în minte ți-ar rămâne lexemele străine, pe care le-ai include în nefericite asocieri de cuvinte, pentru a hrăni iluzia înțelepciunii - într-o speranță, banală, de a ieși din comun.

Dacă aș avea de ales între noutate și aprofundare, aș alege-o pe cea din urmă. Noutatea, fie ea lingvistică, fie ea raportată la alte domenii, este instabilă, este o tentație periculoasă. Noutatea e o sclipire de moment, care ajunge să se transforme, la rândul ei, în aprofundare, din dorința de a nu o utiliza în mod greșit, în contexte nepotrivite.

De ce doar ce e nou atrage atenția? De ce nu ne gândim că nu cunoaștem întregul? Cuvintele pe care le vedem zi de zi, cuvintele pe care le auzim sau le rostim sunt doar un fragment din ceea ce există în vocabularul limbii noastre. De ce tratăm cu superficialitate o limbă atât de frumoasă, fără a o cunoaște, și o înlocuim fără să ezităm, fără remușcări, în etape, pornind de la amestecuri de limbi la nivelul unor fraze? De ce căutăm un cuvânt străin rostit de altcineva și îl adaptăm de îndată vocabularului nostru, pe când, în fața unui cuvânt românesc neobișnuit, începem să ne strâmbăm și îl ascundem în filele unui DEX? De ce? ...De ce?

Mi-e DOR să aud că în locul lui „honey” ne spunem „iubire”. Mi-e DOR să aud că în locul lui „OK!” răspundem „Bine!”. Mi-e dor, dar nicio altă limbă nu poate reproduce nici cuvântul „dor”, nici ceea ce simt.

Articole similare...

Arhivă