CRONICĂ DE CARTE: Adrian Dinu Rachieru, „Critica didactică”

(articol publicat în revista „Tribuna”, nr. 543, 16-30 aprilie 2025)

Avertizându-ne că nu se vrea critic, ci „interpret de idei”, Anca Denisa Șogor ne propune o carte ciudată, ivită, recent, la editura Armonii Culturale din Bacău. Ea ne invită, pe ton profesoral, la „o lecție”, poposind exegetic asupra romanului Hematomul roșu, aparținând, se știe, lui Gheorghe Mocanu, văzut drept „un fluviu literar”...

Aflăm, dintr-un succint C.V. literar, că autoarea s-a îndeletnicit cu poezia, eseistica, aforistica, traductologia, publicând vreo trei volume, având în lucru și un roman. Nu e, așadar, la prima carte; acum, predând „lecția” Hematomul roșu, profesoara din Tecuci, ne invită, ajutată de grafice, tabele, culori etc., la o „baie” intertextuală și hipertextuală într-un volum îngrijit lucrat (în sensul esteticității), stăruind, cum citim într-o prețioasă și pretențioasă Notă (a autoarei), asupra „textelor derivate”.

Studioasă, negreșit, convocând decorativ nume grele precum Julia Kristeva (pentru „textul ca rețea”) sau Michael Riffaterre (intertext), cu citate abundente (din textul „suport”) și explicații amănunțite, ea lucrează pe principiul „bulgărelui de zăpadă”. Trasând paralele cu alte texte, jonglând cu ipoteze, lansând observații, chemând la rampă (pentru scene asemănătoare) și alți autori (Florina Ilis, de pildă), atentă până și la „nivelul de tehnoredactare”, fixând corespondențe ingenioase, slalomând printre toponime și paronime, Anca Denisa Șogor (cu pseudonimul Ande) bifează „o demonstrație”. Întrebarea care ne dă târcoale, e frontală: cui folosește?

Până vom schița un posibil răspuns, să notăm că „subiectul” acestei insolite explorări critice, adică Gheorghe Mocanu, mai nou preocupat de soarta revistei Cu cioara vopsită și a Asociației Culturale Am talent! (Broșteni) este un nume prea cunoscut nu doar în zonă. Prozator și dramaturg, cu disponibilități artistice și în alte domenii (pictură, poezie), Gheorghe Mocanu este jurist de profesie, licențiat în criminologie, debutând, ca nuvelist, în Oglinda literară (2004). După care a atacat dezinvolt genul prozastic, încumetându-se a înfățișa, într-o trilogie de succes, reeditată, viața mocanilor Vrancei, plină de griji și nevoi. Un ciclu memorialistic (Din umbra munților), deschis prin Borta (2006), scris „cu sufletul la gură”, cum recunoștea autorul, se continua cu Ursoienii și Ultima cruce. Un bildungsroman putem spune, mărturisind despre drumul prin viață al fiului de ursoian, părăsind acel Macondo pentru a nu-și înnăbuși viitorul, alegând orașul, cu lumea lui „imprevizibilă și rece”. Să amintim că acest șirag de povestiri în ramă romanescă, narate cu vioiciune, într-un limbaj savuros (vezi, de pildă, sosirea cometei), cu personaje pitorești, s-a bucurat de vorbele calde ale lui Fănuș Neagu (în chip de prefațator), anunțând că acea carte, „ca un pui de urs intrând în smeuriș”, vestea ivirea unui prozator. Ceea ce va adeveri și Ion Rotaru, semnând (ca lingvist lexicograf) o doctă Precuvântare (postfață), gravitând în jurul cuvântului-cheie (borta, firește), pentru a conchide, cu temei, că prozatorul „are imaginație cu carul”. Și, cu vorbele lui Ionel Necula, își face intrarea în lumea literară „pe ușile din față”, onorând „tabela moldavă” (cf. Gheorghe Istrate).

Iată, așadar, de unde pornim, trecând în revistă aceste referințe selecte, luând notă de o altă reeditare, Hematomul roșu (inițial, în 2008, la Andrew), un roman psihologic și politic, cu un titlu „deliberat tautologic”, tras într-o ediție revăzută și adăugită (Editgraph, Buzău, 2021). În ipostază de dramaturg, Gheorghe Mocanu a tipărit, la Odobești, volumul Heidegger (Editura Salonul literar, 2017) reunind două piese: cea care dă titlul volumului, cu profesorul-martor Adeverescu, adorând filosofia, alături de alți intelectuali „ciudați” („nebuni cu carte”, cum zice Bărbatul) și Deținutul Paisprezece, o adaptare în patru acte a pomenitului Hematom roșu.

O discuție asupra micului roman, de factură hibridă, puțin comentat (din păcate), necesită o cuprindere mai largă, credem, asupra condiției romanului politic. Fiindcă, la noi, cum bine se știe, literatura a premers sociologiei; firește, fără a o înlocui, oferind, însă, „mărturii sociologice”, prin „fotografiere” ficționalizată. Or, după ’89, noul roman politic s-a eliberat nu doar de cenzură, ci și de autocenzură, căzând în libertinaj și demonizând – prin anticomunism visceral vechiul regim; politicul, ca realitate referențială, dincolo de strategiile narative cere în continuare, prin contextualizare, complicitatea lectorului-partener. Or, Gheorghe Mocanu, în efortul său romanesc, de formulă personală, „încalecă” ambele epoci și renunță la o rețetă care a făcut carieră.

Anca Denisa Șogor cercetează, cu pedanterie și acuratețe, romanul (ediția din 2021) și se oprește, în secțiunea secundă a volumului, asupra dramaturgiei, reținând (din motive întemeiate) doar piesa Deținutul Paisprezeze, inspirată – se știe – de / din roman („reformatat”, zice exegeta, oferind „o versiune alternativă”). Hematomul roșu e disecat cu minuție, escortat de observații de tot soiul (să exemplificăm: lexemul hematom, în sens medical), consultând dicționare și enciclopedii, inclusiv webografie. Este evidențiată viziunea realist critică, sunt plombate cuvintele-cheie, este recunoscută filiația; Dihonia, prin doctorul Cherciu, anunța – embrionar – scenariul romanesc, pornind, desigur, de la accidentul chirurgului Velniceanu, a raportului de constatare și a declarațiilor martorilor, până la finalul previzibil după detenție; un erou, aparent, înfrânt și o familie pierdută. Plus Epilogul, ca voce exterioară.

Autoarea nu se lasă, schițează lecturi paralele (comparative, cu Eminescu, Eliade), invocă nume grele din mitologie, de la Gorovei la Mihai Coman, nu lipsește nici Elie Wiesel, se desfășoară pe un lung evantai problematic: fenomenul exilului, realitatea comunismului românesc (colectivizarea e în vizor, cu micul Zlates și Ioachim, un alt copil, din Cartea numerilor), ședințele de pomină de altădată, cu prezidii fioroase (o victimă fiind chiar protagonistul Hematomului), intelectuali compromiși vs cei care se opun (precum Velniceanu), prilej de a convoca, în treacăt, pe soții Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, comentarii despre sistemul „perfect” etc. Apar goblinii și impii (creaturi mitologice), asistăm la incursiuni în numerologie, fantezismul e dezlănțuit, bietul Velniceanu, ca pion, intră în joc, pe tabla de șah, cu lămuriri pentru nepricepători. Evident, alternanța planurilor (interior / exterior) și relațiile eului cu lumea / cu celelalte personaje se bucură de tratament preferențial, împăcând cele două perspective: psihologică și literară.

Cât privește drama Deținutul Paisprezece (din volumul Heidegger, 2017), e pusă sub lupă, construind un nou „bulgăre de zăpadă”. Evident, tema e aceeași: „destinul tragic al unui om corect într-o societate incorectă”, conducând la anularea identității. Un studiu de caz (Zlateș Velniceanu / Deținutul Paisprezece / Doctorul săracilor) și aceeași schemă, în pofida diferențelor dintre „cele două texte”, accidentul fiind „un pretext creativ”; de la decorul spitalicesc la strigătul de libertate în final, cu incursiuni restrânse în „lumea interioară” (e, totuși, o piesă de teatru!) și cuvinte-cheie. Dar întrebarea care ne dă târcoale se cuvine pusă. Cui folosește?

Poate fi, spuneam, o demonstrație ingenioasă. Avem de-a face cu un text îngrijit, cu o carte-obiect estetic, cu o „abordare inedită”, recunoștea chiar Gheorghe Mocanu. Autoarea spunea că vrea să recâștige cititorii, dorește un public larg, propune grile de lectură în speranța că va scoate din amorțeală cititorul comod și apatic. Există, însă, riscul ca astfel de analize „tehnice”, anatomice, de uriaș efort, să ucidă emoția textului și să îndepărteze cititorul leneș. Dar principalul nostru reproș e altul; ca „interpret de idei”, Anca Denisa Șogor, coborând în text, ocupată cu subtilitățile lui, nu vede „dincolo” de el, aproape ignoră viziunea și mesajul. M-aș fi așteptat să intre în dialog cu alte opinii critice, gravitând în jurul Hematomului roșu, ca veritabil hermeneut. Cum despre romanul în cauză am publicat un eseu în Tribuna, considerându-l „un roman oniro-politic”, îmi îngădui să rezum aici, concluziv, alte câteva observații. Și câteva sfaturi, utile, poate, pentru foarte tânara autoare.

Pentru Zlateș Velniceanu, „doctorul săracilor”, protagonistul cărții, viitorul începea, ne avertizează fraza-incipit, într-o noapte întunecată și tulbure. El, un neadaptat la regimul comunist, un suflet inocent și un incoruptibil, va fi hăituit, „proscris”, eliminat de sistem. Venea dintr-o familie de pescari din bălțile Brăilei și, dăruit profesiei, strivit de fapte, stârnind invidii va avea un destin tragic, alături de cei de la marginea vieții. Eminentul Zlateș, pudic și atletic, predispus să reușească a refuzat să intre în partid într-o ședință festivă cu bucluc, paralizând prezidiul, a cunoscut-o pe posesiva Kira (o informatoare care l-a golit de sentimente) și, însingurat, nedorind a fi tovarăș, pășind într-un viitor incert, va trezi mânia directorului Spitalului din Odorhești, Ioan Prepeliță. I se va înscena un dublu accident, va fi supus unei operații (hematom în evoluție severă) și, cu dosar penal, cu martori mincinoși și acuzații false (fugă, alcoolemie, ucidere din culpă), pus în fața acestor „dovezi devastatoare”, refuzându-i-se expertiza, va suporta o pedeapsă „exemplară” (cinci ani de închisoare). Acel „timp neluminat” îi va prilejui inculpatului fără vină o lungă introspecție, rememorându-și viața. O penitență în întuneric, avalanșa aducerilor-aminte într-un spațiu închis, o carieră distrusă de conspirația forțelor malefice, contemplându-și propriul mormânt. Și, desigur, reeducarea, directorul închisorii asigurându-l că „sistemul comunist este perfect”. Revăzându-și viața într-o temporalitate dilatată, glisând între real și imaginar, cu volute temporale și „inserturi de fantastic”, cu umbre și fantome venind dintr-un trecut nebulos, Zlateș Velniceanu se trezește, după cele cinci zile de comă, într-o altă lume. Visele nu-i dau pace, știe ce se va întâmpla, „bate câmpii”, oamenii „vorbesc în trupul lui”, constată o asistentă medicală. Trecuse oare dincolo?

Gheorghe Mocanu oferă pagini remarcabile descriind acest lanț de vise, o existență ireală, cu „urme de amintiri”, pendulând între vis și realitate, încercând să ajungă la lumină, smulgându-se din nesiguranță. Deținutul Paisprezece, o umbră fără voință, va fi eliberat odată cu „vântul suspect” din decembrie ’89; cazul va fi redeschis, expertiza îi va dovedi nevinovăția, va fi reabilitat, dar „sistemul” (tot cu același director, în conexiune cu mai-marii urbei) nu-l acceptă. Și doctorul Velniceanu, dezorientat, prins în hăul neliniștilor sale plătește pentru că „i-a luat fața”, devenise „pericolul” personificat pentru directorul Prepeliță. Epilogul acestui roman, ca „pură ficțiune”, ne lămurește pe deplin. Zlateș Velniceanu, urmărit de nenoroc, se va dedica nevoiașilor într-un dispensar periferic, răscumpărându-și „umilința tinereților” prin devoțiunea față de cei „mai puțin norocoși”...

Acea învălmășeală de halucinații și vise profetice, cele cinci zile comatoase, starea de inconștiență înseamnă ruptura de realitate și ne îngăduie să așezăm romanul sub cupola onirismului. Cu o precizare: „onirograful” Gheorghe Mocanu nu se revendică de la grupul oniric (sau bachoniric, mai exact), avându-i ca agitatori, alături de „vraciul” Dimov, pe incomodul Țepeneag. Insurecția onirică propunea experimentalist, în deplină luciditate, o lume paralelă, sub spectrul evazionismului. Nu e cazul de a desluși aici rolul oniriadei în literatura momentului, mai puțin deranjantă pentru cerberii ideologici decât romanul realist-politic. Și, în același timp, să observăm că acest concentrat roman, rememorând în cei cinci ani de pușcărie coșmarul protagonistului, are puternice tușe realiste: experiența dramatică a tatălui, refuzul de a deveni membru de partid și de a colabora cu Securitatea, iubirea ratată (Kira) și căsătoria eșuată (Alexandra), convergând spre o deschidere simbolică. Hematomul operat ar putea semnifica și o extirpare a „hematomului roșu” (societal). Din păcate, asta nu se întâmplă, dar Gheorghe Mocanu, deși vituperant, denunțând – indirect – atrocitățile și nedreptățile, evită („înăbușă”, spunea Theodor Codreanu) un alt tezism, la fel de păgubos. Confirmând că avem în puternicul prozator vrâncean un nume care merită o altă vizibilitate în peisajul prozastic de la noi. Și în Anca Denisa Șogor, învingându-și narcisismul, o exegetă pe care putem conta.

Articole similare...

Arhivă