CRONICĂ DE CARTE: Anca Denisa Șogor, „Literatura Profundului”

Îmi amintesc acum de perioada gimnaziului și a liceului, de acele ore, de acele activități în care elevii erau provocați să își folosească imaginația pentru a crea (ori „recrea”) contexte din trecut, prezent sau viitor și a implica personalități din diferite domenii. Unii ar considera aceste inițiative drept un joc, dar „jocul” în sine nu presupune de fiecare dată superficialul, lipsa de responsabilitate, de asumare sau confortul. „Jocul” se transformă într-o „metodă” prin care mintea accesează un plan paralel realității pentru a debloca anumite constrângeri impuse de legile realului, ce acționează, în consecință, asupra potențialului creator. Potențialul creator, la rândul său, influențează în mare măsură dezvoltarea personală, iar, prin „produsele” sale, aș spune că influențează și „influențele” ce pot pătrunde în societate ca invitații la descoperire, redescoperire și aprofundare.

Volumul Convorbiri imaginare cu Jorge Luis Borges (ed. a II-a, Editura Salonul Literar, 2024) semnat de criticul literar Petre Isachi este mai mult decât un joc al imaginației. Este o prezență discretă pe raftul bibliotecii – prin modul de prezentare (copertă) –, dar demnă de luat în considerare, fiind susținută, pe coperta IV, de comentariile domnilor Ion Fercu și Culiță Ioan Ușurelu. Cu toate acestea, accesul la conținutul cărții nu este obținut/menținut cu ușurință, iar acest fapt va fi probat încă din primele 35 de pagini.

De la bun început, pentru a evita interpretarea eronată a sensurilor, țin să fac câteva precizări, menite să dezvolte puțin afirmațiile anterioare. Conținutul acestor pagini, dincolo de rolul de introducere sau de clarificare a intențiilor autorului, poate fi interpretat drept o primă probă adresată cititorului care aspiră să intre în tainele ascunse în interior. O probă a inițierii în această „complexitate labirintică” (p. 20), ce testează (nu filtrează!) cititorul și stabilește dacă acesta, în momentul respectiv, este pregătit să parcurgă, prin lectură, acest drum al cunoașterii – parcurs anterior, prin documentare și scriere, de către autor.

Situația poate fi ușor descrisă în termeni accesibili oricărui cititor: testul nu este dur cu aspiranții, nu sancționează lipsa de cunoaștere; testul nu descurajează mințile insuficient cultivate, el doar semnalează și conturează nivelul dezvoltării intelectuale. Valul de informații care inițial copleșește mintea tânără sau mintea care nu a luat contactul cu profunzimea respectivului domeniu se transformă într-o primă lecție oferită de volum: o invitație la reevaluare, la progres și cercetare – a sinelui, a semenilor și a lumii în care trăim. Odată asimilată această primă lecție, cititorul inițiat se poate reîntoarce pentru a continua călătoria printre idei și litere din punctul în care a rămas.

De ce insist asupra faptului că volumul necesită atenția unui cititor inițiat (nu neapărat avizat)?

În primul rând, din respect pentru documentarea autorului, pentru modul în care acesta a reușit să o valorifice, în mod creativ și profund, în paginile sale. În al doilea rând, din respect pentru intenția autorului, pentru gestul său nobil de a împărtăși o căutare a sinelui ce poate servi cititorului drept o sesiune de cugetare, de chestionare a propriului eu.

De ce raportez totul la autor?

E foarte simplu: autorul scrie pentru sine, dar împărtășește cele scrise, prin tipărire și publicare, deoarece consideră că textul răspunde nevoilor cititorilor. Se poate spune că autorul e în slujba cititorului, dar autorul are opțiunea să păstreze textele departe de ochiul publicului. Nu face acest lucru, ci le trece prin lumina tiparului pentru a le oferi semenilor, alegere care îi conferă, indirect, un statut ce solicită respect din partea cititorului.

Înainte de a deschide poarta imaginară către ceea ce ne oferă imaginarul creator al distinsului condei Petre Isachi, îmi doresc să acord atenția cuvenită „testului inițial”, cel care nu doar probează competențele cititorului, ci oferă, pentru cititorii calificați să „înainteze” spre următoarea etapă a lecturii, sugestii și explicații asociate autorului (intenția și documentarea care au stat la baza conceperii acestui volum). Cum altfel putea debuta un volum construit sub forma unui dialog decât cu o prelegere pe tema dialogismului? Generozitatea autorului, care oferă însemnate trimiteri la diferite surse de aprofundare a subiectului ce inspiră concepțiile fondatoare – referitoare la esența limbajului, la rolul și funcțiile dialogului, la modul în care poate fi inițiat și interpretat – ale prezentului volum, e un motiv întemeiat pentru a justifica elaborarea unui amplu studiu pornind de la tema cărții și „bibliografia” ce se poate reconstitui prin lectură și note de lectură (Socrate, Platon, Aristotel, Heraclit, Kant, Schopenhauer, Nietzsche, Heidegger, Eco, Dostoievski,, Goethe, Todorov, Derrida, Vattimo, Cioran Eliade, Eminescu, Petrovici, Noica etc.).

În acest comentariu, însă, mă rezum la câteva aspecte pe care le consider a fi esențiale cititorului care abia descoperă volumul. Mă refer la relațiile dintre sine și limba/limbajul și lumea celorlalți, la gândirea dialogică, la dialogismul ca „esența tuturor relațiilor umane” (p. 6). Acestor detalii li se adaugă și cuvintele fundamentale descrise de Martin Buber (Eu-Tu, Eu‑Acela, Acela = El și Ea).

Ținând cont de structura propusă de volum și de aceste concepte, îndrăznesc să aduc în atenție, suplimentar, câteva idei aparținând filosofului Henri Bergson: distincția dintre trăirea superficială și trăirea interioară reală, puterea de sondare a propriului eu, respectiv cele două dominante ale cunoașterii unui alt eu (dinamică, adică încercarea de a simți tu însuți stările, și statică, dominantă ce se substituie imaginii acestor stări, profunzimii intelectuale ori ideii acestora). Identificarea și distanțarea față de personalitatea literară admirată se remarcă în mărturiile autorului: „Datoria mea de autor aparent omniscient și omniprezent a fost să obțin prin limbaj ca interlocutorii și actorii [...] acestei intruziuni în labirintul Operei borgesiene să fie îndeajuns de diferiți (nu total diferiți!) pentru a fi doi (sau mai mulți) și, dificultate aproape insurmontabilă, îndeajuns de asemănători, pentru a fi unul” (p. 20).

În acest caz, discutăm despre o formă de cunoaștere ce are o bază psihologică, fiind orientată sub privirile curioase ale cititorului, în primul rând, de intuiția autorului, apoi de modul în care acesta prezintă rezultatele cercetării sale. Autorul nu trăiește experiența conversației cu Borges, dar e mai mult decât capabil, în urma studiului său individual, să simuleze o astfel de experiență din imaginile care iau naștere din sentimentele asociate descoperirii, lecturii și procesării viziunii borgesiene și să lanseze acest produs în societate pentru a planta, în rândul superficialității, semințe ale Profunzimii.

Pornind de la afirmația „În fenomenul creației literare/artistice/critice se poate vedea cum la solicitarea unui Tu, Eul răspunde creând opera” (p. 9) și de la cuvintele autorului „Am scris aceste «exerciții» de irealitate pătruns, probabil, de mărturisirea scriitorului argentinian ce susținea într-o conversație întâmplătoare, cu franchețea-i recunoscută, că ar fi foarte mulțumit ca «Exercițiile» sale [..] să supraviețuiască rescrise și îmbunătățite «de altcineva»...” (p. 16), țin să cred că întregul volum reprezintă, de fapt, un exemplu de „raport de cunoaștere sau de experimentare”. În cadrul acestui raport, sunt propuse, oficial, trei convorbiri imaginare, ce aduc în discuție subiecte importante – listate la început –, care implică domenii precum matematica, fizica, psihologia, literatura, filosofia, religia etc.

Citind prima convorbire, m-am oprit asupra unui citat, „în univers nu există lucruri simple, toate lucrurile sunt complexe” (p. 42) – era o idee ce rezuma ceea ce aveam să descopăr până în acel punct și dincolo de el. Totodată, era o afirmație care trezea un nou sentiment în mine: curiozitatea celui care realizează că lumea e un dulap plin de sertare ce ascund alte taine, iar elementele ce o alcătuiesc pot fi oricând privite din mai multe unghiuri pentru a aduna noi interpretări și concluzii. Așa puteam interpreta răspunsul lui Pedro („Complexitatea este apoi potențată de noi. Perpetuăm astfel taina lumii.” – p. 42). La fel de interesant mi s-a părut triunghiul imaginație (amintire + uitare) – realitate (precizie) – memorie (lipsa preciziei), deoarece putem spune că imaginația le implică pe amândouă și le reorganizează sensurile.

În aceeași ordine de idei, aș adăuga și citatul „Fiecare dintre noi se transformă în altcineva, lăsând timpul să ne trăiască” (p. 56). Creatorii, în mod special, se regăsesc în contextul prezentat de Jorge: odată cuprinși de starea de creație, uităm identitatea noastră pentru că ne metamorfozăm. „Literatura este un limbaj de repetiție” – concluziona Jorge la finalul paralelei dintre povestea lui Caesar/Marcus Junius Brutus („Și tu, fiul meu!”) și un gaucho/fiul său („Măi, să fie!...”), ce se dorea a fi un exemplu al manifestării destinului orientat spre repetiții/variante, simetrii/asimetrii (amintesc și ideea „istoria este un cerc [...] nu-i nimic care să nu fi fost și care să nu fie”, p. 70) și orienta dialogul spre modul în care literatura transfigurează mituri și aspecte din viață/memoria universului, devenind nu un adevăr în sine, ci un adevăr ca simbol (p. 77).

Finalul conversației evocă încă o dată memoria universului – în cadrul discuției orientate spre uitare, un proces interpretat în mod diferit de alte personalități: victorie divină, uriaș monstru de ingratitudine, prima facultate a omului. Uitarea pare, în esență, să asigure resetarea unui ciclu, în timp ce amintirile și instinctul ghidează oamenii și natura spre reproducerea „tainelor” în noul ciclu.

A doua convorbire continuă, am putea spune, cu idei care pot fi asociate eului (concept descris în finalul convorbirii anterioare drept suma trecutului, prezentului și viitorului): „Astăzi ne jucăm de-a dialogul despre ceea ce suntem” (p. 118). Primul aspect adus în discuție este identitatea fabricată de ceilalți, o condiție pe care și Pedro o consideră nedreaptă. O altă idee demnă de menționat e cea potrivit căreia „dușmanul este cel mai bun învățător al nostru” (p. 131), pentru că, așa cum spunea Umberto Eco – și reproducea Pedro – acesta e cel care contribuie la definirea propriei identități și, prin transformarea într-un obstacol, contribuie la evaluarea sistemului personal de principii, respectiv la expunerea valorii personale.

Având în vedere tema principală a conversației – ceea ce suntem –, nu e de mirare că onoarea este inclusă în rândul subtemelor. Susțin alegerea lui Pedro, care preferă să se raporteze la descrierea lui Schopenhauer (onoarea privită din perspectivă obiectivă/opinia altora despre valoarea noastră, subiectivă/frica noastră de opinia celor din jur + onoarea = conștiința din afară/conștiința = onoarea dinăuntru). Cunoașterea eului implică și raportarea la Celălalt/străinul („«celălalt» e o proiecție a laturii necunoscute, neîmblânzite, angoasante a propriului «eu»” – p. 149), care, într‑o oarecare măsură, în anumite contexte, nu se află în exterior, în alt om, ci în noi înșine („partea rătăcitoare și neasimilată din noi” – p. 149).

Spre deosebire de prima convorbire, cea de-a doua se încheie cu o „Pastișă caricaturală a eului?” care pune accent pe inspirație („o acumulare imensă născută dintr-o muncă ordonată, zilnică, sisifică” – p. 167), pe „celălalt” privit ca „alter ego-ul fiecăruia dintre noi” (p. 167) și dialogul cu sine sub auspiciile motivului dublului (Eu în dialog cu „Celălalt”/un Eu aflat „în alt moment pe traiectul vieții, care ne face să ne confruntăm perpetuu cu enigma enigmelor: timpul” – p. 167).

A treia convorbire debutează cu un text introductiv, în care sunt incluse repere temporale și spațiale precise ale întâlnirii celor doi (ora 8:00, terasa). Tăcerea privită ca o anticameră a uitării ori ca o condiție esențială a (ne)fericirii se transformă într-un sâmbure al cugetării ce susține discuția despre tribul Yahoos, care surprinde și șochează prin practicile sale, care are o limbă complexă, ce păstrează componenta orală (cuvintele monosilabice se raportează la o idee generală ce poate fi decodată prin context și strâmbături) – cea scrisă fiind uitată. Uitarea limbajului scris este un fenomen necruțător, ce afectează inclusiv popoarele civilizate, motiv pentru care Pedro ține să precizeze că educația minții afectează cultura, iar lipsa culturii se manifestă prin neglijarea umanității, frumuseții și a binelui.

Lumea contemporană, pe de altă parte, e descrisă prin raportarea la două viziuni: „trăim într-un univers sinonim cu o mașină de făcut zei, locuim un timp al resentimentelor (dacă votăm cu Bloom) sau în expresia lui Vatimo, trăim o epocă a gândirii slabe în care nimeni nu mai vrea să scrie pentru aducere aminte și pentru eternitate” (p. 194). La rândul ei, cunoașterea este descrisă drept „nu domeniul adevărului, ci o ficțiune care constă în a identifica realul cu discursul pe care cunoașterea îl emite în legătură cu el” (p. 203), fiind rezumată sub forma unei iluzii de a cuprinde realitatea în cuvinte rezultate dintr-o selecție subiectivă, parțială și întâmplătoare.

Unii ar considera aceste idei ca fiind pesimiste, dar eu sunt de părere că „pesimismul aparent” (a se distinge, astfel, de pesimismul cunoscut în mod general!) e o formă mascată a laturii întunecate a realității, ce invită la reflecție, adaptare și readaptare. Viața în sine pare să fie, așa cum deduce Pedro, rezultatul faptelor noastre, „capodopera minții și a voinței noastre” (p. 214). Îndrăznesc să leg această idee de cea exprimată în finalul convorbirii, prin raportare la poezia lui Nichita Stănescu („Să cerem iertare «cercului»! Cercului nostru «strâmt»... Trăim doar timpul pe care l-am cerut, pătrunși de ideea că nici nisipul, nici cartea n‑au început și nici sfârșit.” – p. 291) pentru a evidenția limitele pe care noi, oamenii de rând, le trasăm propriei gândiri, îngrădind, în consecință, opțiunile pe care le putem valorifica în interpretarea fenomenelor vieții/existenței/universului.

Nu de puține ori suntem anunțați că vom asista, prin lectură, la trei convorbiri. Dar, surpriză, apare o a patra convorbire și un al treilea participant, Mario (identificat cu romancierul Mario Vargas Llosa). Acum pot încerca să explic, așa cum percep eu, detaliile de pe coperta I: cele trei imagini (Jorge Luis Borges, Petre Isachi și Mario Vargas Llosa) respectiv poziționarea celor două semne de punctuație („!” – certitudinea „prezenței” lui Borges în conversații și „?” – elementul-surpriză reprezentat de includerea, în ultima conversație, a lui Vargas Llosa).

Mi‑a atras atenția în mod special „nostalgia trăită simultan, a condiției date și a condiției dorite/visate”, pe care o interpretez în raport cu exemplul oferit de Pedro („De fapt, orice obișnuință trăită cândva rămâne pentru noi un paradis pierdut...” – pp. 294‑295). Consider că apariția lui Mario este strategică, iar a patra convorbire îl prezintă pe Jorge/Borges în manieră indirectă, prin ochii unui mare admirator care s-a arătat interesat de viziunea și activitatea sa literară, prin cercetare, articole și volume. Din fragmentul extras din Jumătate de secol cu Borges, remarcăm raportul pe care Mario îl stabilește în relația sa cu autorul: există puncte care îi despart și puncte care l-au fascinat, așa cum există aspecte care, prin opoziție, l-au ajutat pe Mario să se cunoască mai bine în plan literar (fapt ce mă trimite din nou cu gândul – inocent, derivat – la ideea „dușmanului” care contribuie la cunoașterea sinelui).

Aminteam, la începutul acestui comentariu, de respectul pe care autorul trebuie să îl primească din partea cititorului, dar acum reîntâlnesc acest concept în cadrul convorbirii, fiind asociat predecesorilor și defectelor umane: „Respectul nu este doar un tribut estetico-moral, pe care-l plătim vrând‑nevrând meritului valoric al predecesorilor, ci mai curând – semnul că am învins orgoliul și invidia din noi înșine și încă mai avem o șansă să ne ajungem și poate să ne egalăm înaintașii...” (pp. 302-303). Contextul este foarte simplu, aș spune că e un context care se repetă și în prezent, cu alte „personaje” – ecouri care nu au descoperit/înțeles viziunea lui Jorge Luis Borges, dar care îndrăznesc, dincolo de neștiința lor, să se poziționeze deasupra acestuia (cunoscutul paradox al mediocrității hrănite cu ipocrizie și impertinență).

O altă idee care se suprapune convingerilor pe care le-am prezentat la început e cea a sensului dublat de intervenția cititorului, redată de Mario: „Ai impresia că Borges te ascultă și-ți răspunde întâmplător? El vorbește nu unui interlocutor anume definit, ci unui ascultător abstract și multiplu – probabil un egal de-al lui, cititorul pentru care scrie, coautorul ideal al scriiturii” (p. 303).

Una dintre afirmațiile care m-au pus pe gânduri a fost „Nu citim pentru ca să-l înțelegem pe autor, ci să ne înțelegem pe noi înșine” (p. 321), deoarece deschide noi căi de acces către interpretare. Concret, pornind de la această afirmație, putem reflecta asupra poziției pe care o adoptă cititorul înainte, în timpul și la finalul actului lecturii și ajungem la concluzia că mesajul pe care îl desprinde și modul în care interpretează textul exprimă, de fapt, modul în care gândește, viziunea pe care o îmbrățișează, deschiderea/limitele personale. Este esența actului lecturii, „substanța” care „topește” cartea și o transformă (în „sens transmisibil”) prin scris sau viu grai, o esență care, uneori, alterează însuși Mesajul dorit de autor (indirect fiind vorba de ideea „într-o carte îți poți descoperi propria imagine, dar nu o poți vedea pe a celuilalt” – p. 322).

Convorbirea se încheie într-o notă adecvată specificului întregului volum: ce valoare are Jorge Luis Borges („mito-filosoful”), lectură/contra-lectură... și, poate cel mai important, îndemnul la a gândi, nu de a citi. De ce spun că e cel mai important? Pentru că, așa cum bine știm, degeaba citim dacă ne raportăm strict la acest pas, dacă, odată ce închidem cartea proaspăt citită, nu reușim să reproducem sau să valorificăm în alte contexte mesajul acesteia. A gândi este un proces cu mult mai important, care subordonează lectura drept una dintre sursele de „alimentare” a minții, care solicită individul din mai multe puncte de vedere (moral – ce e bine/corect, intelectual – întregul bagaj de cunoștințe din diferite domenii, social – raportul cu ceilalți).

Desigur, editarea cărților fiind o altă pasiune pe care o îmbrățișez cu plăcere și responsabilitate, nu pot neglija elementele „auxiliare” care însoțesc textul. Prezentarea acestui conținut serios, ce necesită un grad mare de atenție și de implicare din partea cititorului este pe măsura sa. Am menționat deja coperta discretă, dar rafinată, de un albastru regal, care susține, prin această simplitate, calitatea autorului și a proiectului său literar. Acesteia i se adaugă ilustrațiile sugestive, citatele, versurile pe care cititorul le descoperă în timpul lecturii.

Afirmam, recent, că fiecare volum pe care am onoarea să îl interpretez contribuie, prin lecțiile valoroase pe care le oferă, la formarea mea continuă. Iată că acele cuvinte se transformă acum în sentiment, în experiență de lectură și de viață. Valoarea nu e mereu expusă, nu atrage atenția în mod evident prin aspect, prin promovare excesivă. Valoarea adevărată se prezintă așa cum se consideră a fi reprezentată și așteaptă să fie descoperită/redescoperită la momentul potrivit de cititorii demni să o cunoască și în special să o valorifice.

Am încercat să demonstrez că interpretarea acestui volum ca pledoarie pentru gândirea dincolo de lectură nu este imposibilă la o vârstă relativ fragedă (25 de ani – care limitează, biologic, înțelegerea deplină și aprofundarea conexiunilor alese drept „piloni” ce susțin principalele teme abordate), valorificând, indirect, scopul didactic al volumului („să-l facem pe cititorul căruia din întâmplare îi va cădea în mână această carte, să reia sau să înceapă un dialog sau o prietenie [..] cu Opera borgesiană... sau cu Operele celorlalți scriitori ajunși semne în aceste Convorbiri‑labirint” – p. 21; „Nu e vorba de a-i face să citească, ci de a-i face să gândească” – p. 340) și să invit, la rândul meu, cititorul să (re)descopere acest volum, să îi accepte provocările percepute, la început de drum, drept „obstacole” constructive ale dezvoltării individuale și la nivel de societate.

Este, într-adevăr, un alt tip de literatură critică, o literatură ce, în opinia mea, implică în mod activ, în permanență, cititorul prin ceea ce solicită, din punct de vedere intelectual. E, așadar, o experiență unică prin contribuția cititorului, o experiență de lectură care MERITĂ tot efortul în mod repetat, în diferite etape ale vieții!

Din culisele literelor...

Note de lectură (Petre Isachi, Convorbiri imaginare cu Jorge Luis Borges)

TEXT SUPORT:

Petre Isachi, Convorbiri imaginare cu Jorge Luis Borges - editura „Salonul literar”, ed. a II-a, 2024

De la culise la cronică

Anca Denisa Șogor, Literatura Profundului

(cronica publicată în revista „Salonul literar”, anul XXVI, nr. 115, decembrie 2025, pp. 45-47)

Articole similare...

Arhivă