CRONICĂ DE CARTE: Geanina Bîrlădeanu, „Irizări shakespeariene sub tagma livrescului poetic”

„Lumina se stinge, iar în noi în liniște ascultăm cuvinte de-nceput...”, așa începe mărturia unei autoare tinere, de numai 23 de ani, mărturie așezată ca o tăgadă pe coperta a patra a celor ce urmează a fi prezentate în volumul de debut semnat cu pseudonimul „Ande”. De fapt, acest pseudonim literar are ca substanță creatoare numele Ancăi Denisa Șogor, poeta care propune spre exegeză contemporană o nouă formă livrească „Crâmpeie de emoție/ Fragments of Emotion”.

Scenariile lirice însumează un volum de poezii bilingv, apărut la editura Pim, 2023, tehnoredactat, machetat, copertat și tradus în limba engleză de însăși autoarea mai sus menționată. Cu o prefață semnată de către profesor dr. Petrache Plopeanu (scriitor, poet, critic literar, istoric și membru USR), mimetismul existențial aduce spre lecturare un substrat afișat prin contextul dramatic, care se subordonează fără niciun dubiu, binecunoscutei replici shakespeariene: „Lumea-ntreagă e o scenă și toți oamenii-s actori”.

(articol publicat în revista Boem@, februarie 2024, anul XV, nr. 180, pp. 35-36, 46)

Conceperea și prezentarea publică a scenetelor se raportează în mod dual la un plan „teatral” al textului, dar și la unul „poetic”, subiectiv. Ele constau în acuitatea observației și măiestria condeiului creatorului, hirotonit să surprindă cele mai profunde aspecte ale naturii exterioare, a laturii umane sau a diferitelor situații sociale.

Ipostazele Actului 1 și a Scenelor (6 la număr), multiplică penelul metonimiei, obligat ascetic de către autoare să își ducă această lume actoricească spre o evoluție generală, divizată exponențial în „n” forme, astfel temele principale ale poeziei devenind una și aceeași - de existență atât individuală cât și socială.

Esența acestor teme și motive clasice sunt prezentate într-o formă nouă, de factură contemporană, ele fiind vizibile ca identificare eminesciană sau a simbolismului minulescian: confruntarea dintre El și Ea, (dintre gingășie și forță), iluzia iluziei, visul, emoția, monotonia - transpuse inclusiv prin metoda analepsei dar și într-o pendulare amnetică.

Prelungirea timpului de trăire și formare a versului conferit în acest demers literar, se face într-un ecou crescendo, acesta pendulând pe o scenă ce cuprinde trăirile adolescentine și mai apoi, printr-o apăsare lentă de buton să meargă „contra timpului” creând un imperiu teatral ce duce până la vârsta aparent matură din punct de vedere moral, care își permite să dea sfaturi altora ce îi urmează.

Propunerea de față vine cu valențe noi, personajele luând rând pe rând diferite roluri. În mod paradoxal, aceste trucuri de poziții creative, aduce avantajele unei comunicări lizibile în ceea ce privește relația autor-cititor, comportamentul lumii înconjurătoare fiind pus sub forma critică de „marionete”, „grații”, „păpușar” sau „martor anonim”.

Prima parte a ascezei de imunizare și vindecare a unor răni anterioare se face printr-un „Caleidoscop afectiv” în care masca așezată în mod aleatoriu pe fețele actorilor, cade în mod simbolic, pentru a favoriza împăcarea care se are loc undeva „după cortină”: „Grația stă față în față/ cu cel care odinioară/ mima lupte de gherilă./ Și-și dau mâna mulțumiți/ c-au mimat în fața lumii/ ce-au putut ei înțelege despre grație și luptă”.

Deopotrivă, impactul social văzut de această generație actuală transformă lumea prin mod creativ, în spectatori ce poartă ecoul unei societăți în care aceste lupte de gherilă sunt cerute pe scena cotidiană „piese noi cu-aceiași oameni” (Despre grație și luptă, p. 12).

Monotonia vine și ea în primă parte ca o formă de subzistență: „Sunt un martor anonim,/ rătăcesc în continuare/ căutând ceva pierdut/ și uitat de multă vreme/ [...]/ Nici căldură nu primesc,/ nici măcar o alinare./ Totu-i monoton în zare,/ îmi spun eu în sinea mea,/ afișând un zâmbet mic.” (Totu-i monoton în zare, p. 22).

Confesiunea afectivă dezvăluie trăiri adolescentine, dezamăgiri interioare blânde, în care autocaracterizarea prinde aspecte lirice ce transformă toate deziluziile din crisalida sufletului într-o perfectă stare de putere divină interioară: „Nu sunt izvor, nici creator,/ sunt doar un scut curtat de îngeri/ dintr-o Grădină-mpărătească,/ ce au venit să-ncredințeze suflete mici pentru o viață” (Esență, p. 13).

Fuga de partea incertă și neplăcută a lumii, într-un univers cu realități diferite, reflectă foarte bine această stare de căutare identitară, tinerii de azi, urmându-și „instinctual”, destinația fiind „incertă” și nedefinită: „Ești un călător străin/ printre oameni fără chip” (Granița cu realitatea, p.21).

O asemănare izbitoare de transmitere a ideilor de angoasă, de monotonie și acceptare a lumii înconjurătoare, se perpetuează oarecum într-o formă a postmodernismului, dar care detectează în melodica versurilor un fior al simbolismului minulescian. Contrar acestor afirmații cu iz shakespearian, din care rezultă că nimic din tarele umanității nu mai poate fi spus și criticat, creatoarea aduce dovezi concrete, în sensul că de fapt, scena cotidiană poate fi neîncăpătoare, iar actorii zilelor noastre se metamorfozează uneori spre veșnice nedreptăți.

Din imensitatea rolurilor, se înțelege că cel mai bine privit și ales în mod arbitrar, este rolul pozitiv, cel de „de păpușar”. Imensitatea frumosului se lasă suplinită de alegerea binelui, adevărului și de efortul de a trece peste toate nemulțumirile cauzate de diferite personaje, atribuindu-le acestora o cale de formare a noului Om.

Totodată falsa iluzie de civilizație nu invocă de fapt, decât o imunitate concomitentă cu trecerea vârstei: „Tot în jurul meu se schimbă,/ de la oameni la fundal./ Azi e una, mâine-i alta./ Greu mă voi trezi din vis./ Totu-i cufundat în ceață/ și nu pot să îi țin pasul,/ totul e un vis prea real/ ce sfidează nu doar timpul...” (Oblivion, p. 37).

Scufundându-se în „Marea Nepăsare” există o tendință de pierdere, de angoasă a generației 2000, de căutare a sinelui, poziția ambiguă fiind aparent nedefinită clar într-o societate mereu în transformare.

O perpetuă căutare identitară poate fi văzută și în proza contemporană (Lavinia Braniște – „Sonia ridică mâna”, Nora Iuga „Berlinul meu e un monolog”), Anca-Denisa Șogor aducând de astă dată, sub forma versului liber, mărturia căutarii și regăsirii de sine adecvată vârstei, conducându-și spre finalul volumului monologul dramatic, spre o postură clară și bine accentuată.

„În contra direcției timpului”, autoarea ne propune de fapt o incursiune ce se propagă printre file de memorie, invocând timpul de „încă un răgaz mic”. Aici, personajul dramatic principal nu face altceva decât să se reîntoară spre ființă, mai exact, să se regăsească: „Mă poartă pașii pe un drum/ adânc înscris în al meu piept/ care așteaptă ființa dragă/ să se întoarcă iar acasă”. (Din nou acasă, p. 11).

Este de fapt, acel refugiu care îl aminteam și la autoarele consacrate, menționate mai sus, un popas în care sufletul se odihnește pentru a-și aduna puterile, a se reconstrui și în final, a fi pregătit să dea piept cu lumea exterioară. Școala, anii de liceu sunt alte locașuri spirituale unde popasul se săvârșește „în surdină” pentru a se odihni la nivel mental.

În această parte a Scenei 1, Actul 2, se conturează destul de evidentă emoția meditației, a cântăririi lucrurilor, a amintirilor, atunci când vârsta permite lipsa oricărei griji. „Vălul sufletesc” acoperă această ancorare în dunele fenomenului de întoarcere în trecut, decorul fiind construit din aspecte ce cuprind vremea copilăriei sau a colindelor.

Îmbrăcându-se în speranță și noi vise, avântul prezentului se face plin de curaj, cititorul fiind îndemnat să se arunce în caruselul vieții odată cu autoarea: „Se lasă tăcerea, caruselul e gol,/ Iar notele-așteaptă să fie cântate./ Facem și noi pasul cel mare/ Pe urmele mici ale celor dintâi/ [...]/ căci totul se-nvârte la fel pentru toți:/ se-nvârt și copacii, se-nvârt alte corturi/ și cântă-n surdină o muzică veche...” (Carusel, p. 57).

Din momentul acesta, creatoarea începe să-și asume roluri puternice de „păpușar printre cuvinte”, își implementează propriul ei „crez de creator” în care invocă o serie de îndemnuri: „Nu fi prea dur cu pana pe care-o ții în mână/ și nu spera s-atingi o utopie-n pagini,/ căci și imperfecțiunea bine executată/ e poate mult mai bună decât o filă goală’’ (Crezul unui creator, p.59).

Invocarea muzei poetice nu se lasă așteptată, leapșa printre cuvinte devenind jocul preferat în care actorul-creator începe să se definească la nivel emoțional ca un părinte care ceartă cu blândețe orice cădere în abis a trăirilor senzoriale: „Inimă blândă,/ te-ascunzi printre versuri/ rostite în minte/ sau când îți e greu./ Mâna ta, pe file puține, transpune în replici/ sau printre rânduri/ gânduri vise sau multe suspine/ rostite de bucăți de hârtie/ pe joacă pe scena dintre coperți.” (Ars anima, p.69).

Propunerea lirică pe care Anca Denisa Șogor o invocă printre măștile dramaturgiei, poartă indubitabil o factură postmodernistă și nu una a Generației 2000, ci una cotidiană a unei noi înfiripări scriitoricești. Într-o formă la fel de mimetică, scenele poetice devin alcovul de vise imaginare lăsate în metamorfozare, pentru că „orice spectacol are un final care anunță un nou început”, iar cortina condeiului magic este lăsată să cadă ca o condamnare a așteptărilor ce vor urma să vină.

Și cum monologul este condus cu multă ingeniozitate, mă îndreptățește să creditez afirmația că, tânăra autoare este înzestrată cu virtuți creative, având o viziune existențială de profunzime filosofică, prin împărtășirea trăirilor impuse în acest decor al simțurilor.

Un ars docendi care conduce lectorul implicit ca părtaș voluntar la întrebarea-cheie: or noi, ca actori cotidieni suntem conștienți de rolurile pe care ni le asumăm în decorul social, familial și nu în ultimul rând în culisele Sinelui?

Articole similare...

Arhivă