Culisele unui „dar de început” sau... de la primul la al doilea pas pe drumul de cerneală

De multe ori, începutul - în special al tinerilor - stă sub semnul anonimatului, fie că adoptă un pseudonim, fie că își asumă creațiile scrise prin numele adevărat. Scriem din dorință, din curiozitate, dar noi suntem primii care vedem rezultatul „literar”. Uneori, nu avem curajul să facem cunoscute textele noastre. Ne gândim că nu sunt demne de a fi apreciate, că, poate, viziunea noastră nu va fi acceptată, că vom fi judecați. Mai devreme (sau mai târziu), căpătăm curajul necesar pentru a ne prezenta creațiile în fața familiei și primim întregul lor sprijin... Dar nu e suficient.

Un condei care păstrează acele pagini în sertare rămâne un potențial talent condamnat, în timp, să se stingă. Un condei care doar reușește să publice o carte are aceeași soartă. Atrag atenția temporar, apoi sunt dați uitării. În timp ce societatea merge în ritmul cunoscut, spre viitor, tinerii se zbat între a continua și a abandona. Societatea caută tinere talente, în timp ce tinerele talente caută motive să încerce. Iar și iar, sub amenințarea îndoielii. Când îndoiala se fixează în sufletele lor, lupta pentru pasiune devine și mai grea, fiindcă încep să își conteste adevărata valoare, adevăratul potențial, orbiți de vălul Ignoranței aruncat peste ei de alții.

Din acest motiv, când un tânăr condei primește încrederea seniorilor săi, luptă până la capăt pentru a nu dezamăgi. Pentru a finaliza proiectul propus și acceptat sub forma imaginată, conform viziunii sale. 

Dacă m-ar întreba cineva acum care este pasărea mea preferată... cred că aș răspunde „cioara” și aș stârni amuzamentul celor din jur. Dar așa este, cioara e pasărea mea preferată - și nu orice „cioară”, ci una vopsită, care a devenit un agent al Destinului și a intersectat două cursuri de cerneală. În acest punct de intersecție s-a născut o propunere venită din partea prozatorului Gheorghe Mocanu: să scriu o cronică despre romanul său psihologic. Era o provocare literară din partea unui scriitor senior menită să răspundă la întrebarea „Cum ar interpreta această tânără romanul meu psihologic?”.

„Între file galbene și albe de hârtie se ascunde mintea unui mic autor, ce scrie rânduri cu o pană tocită pentru un public care i se prezintă sub forma unor umbre. Aproape inexistent... Încă necunoscut... Doar timpul poate să aleagă în locul ei răspunsul pentru incertitudini, în timp ce ființa mică poate doar să aștepte. Și să scrie.” - Ande, „My Mind. Către al doilea pas” (2024)

Uneori, în viață, trebuie să îți asumi riscuri, să „pariezi” pe ceea ce poți oferi și pe ceea ce transmiți în timpul interacțiunii. Acesta a fost riscul pe care mi l-am asumat: am refuzat oferta. Am considerat la acea vreme că o cronică ar limita (prin dimensiunea sa) prea mult interpretarea unui roman psihologic și, în consecință, ar limita și percepția asupra a ceea ce pot realiza în plan literar. În schimb, fiind susținută de seriozitatea, documentarea, voința și pasiunea mea, am propus elaborarea unui studiu dedicat romanului psihologic (Hematomul roșu) și dramei inspirate din subiectul romanului (Deținutul Paisprezece).

Înainte de a analiza un text, trebuie, mai întâi, să îl cunoști. Prin lectură. Am citit romanul, cu pixul în mână, și am purtat, prin sublinieri și notițe, un dialog direct cu textul pe care îl descopeream filă cu filă. Uneori lansam teorii, propuneam o continuare a firului pe care îl urmăream, alteori dezvoltam, demontam sau confirmam ceea ce suspectam.

Treptat, romanul căpăta forma unui evantai, paginile înflorind odată cu bilețelele pe care le adăugam cu scopul de a „lărgi” spațiul alocat interpretărilor mele inocente și entuziasmate. A fost o experiență plăcută, care m-a provocat intelectual și m-a încurajat să îmi amintesc ori reamintesc diferite aspecte similare pe care le-am întâlnit în cercetările mele individuale din alte domenii.

Nici drama nu a rezistat „netinsă” de cerneala pixului meu. Bucuria micului detectiv era evidentă pe paginile albăstrite cu sublinieri, idei-sinteză și opinii rezultate în urma lecturii romanului.

Note de lectură

„Hematomul roșu” (roman) de Gheorghe Mocanu

Note de lectură

„Deținutul Paisprezece” (dramă),

în „Heidegger” de Gheorghe Mocanu

După o muncă-maraton de câteva luni, cu nopți albe și zile petrecute în fața monitorului, ținând cartea deschisă pe birou, studiul începea să prindă contur. Știam de la bun început ce concept atribuiam volumului meu, iar textul domnului Mocanu îmi susținea viziunea modernă prin elementele psihlogice și prin libertatea conferită pentru alegerea elementelor de interpretare și a corespondențelor.

Mi-am dorit din suflet să pot oferi tinerilor un studiu pe care să îl înțeleagă și să îl poată parcurge. Un studiu care să se transforme și într-un ghid didactic, într-un exemplu de interpretare profundă, raportată strict la textul analizat, nu la alte comentarii dedicate acestuia. Mi-am dorit să valorific surse academice și surse considerate de unele persoane a fi mai puțin academice, pentru a demonstra că, atunci când există voință și implicare, oricine poate încerca și reuși să realizeze o analiză literară cu sursele la care are acces. Mi-am dorit să prezint o carte atractivă estetic, pentru a atrage „cititorii” sceptici către lectură. Mi-am dorit să arăt că literatura poate arăta altfel, că există concepții greșite și că merită o șansă pentru a fi privită de noile generații dintr-un alt unghi.

Mi-am dorit din suflet să îmi depășesc limitele pentru a mă dezvolta ca scriitor. În plus, mi-am dorit să demonstrez, prin acest volum, că pot mai mult, că tinerii pot mai mult decât cred adulții și seniorii, că există, în rândul acestora, și tineri serioși, dornici să muncească, să-și sacrifice confortul pentru pasiunea lor. Mi-am dorit să mă prezint în lumea literară cu un alt tip de critică, o critică pusă exclusiv în slujba textului și neinfluențată de lectura anterioară a cronicilor publicate despre acest subiect, o critică redată prin culoare, în tabele și grafice, susținută de multă documentare.

E, într-adevăr, un proiect atipic, care atrage reacții diferite, dar pentru mine rămâne un proiect de suflet, care mă face mândră și mă încurajează să muncesc în continuare pentru progres.

Anca Denisa Șogor

„Dincolo de text: Lecția «Hematomul roșu»”

(Intertextualitate și hipertextualitate în epicul și dramaticul lui Gheorghe Mocanu)

M-am bucurat enorm că acest volum a fost cel care mi-a adus, pe 2 octombrie, în casa poetului simbolist George Bacovia, recunoașterea din partea Filialei Bacău a Uniunii Scriitorilor din România. Este o dovadă că inovația merită să fie îmbrățișată, că riscurile merită să fie asumate, că imaginația, creativitatea nu cunosc limite (atunci când respectă anumite standarde de calitate!) și că prăpastia dintre generații nu e atât de adâncă pe cât ne temem.

La 25 de ani, privesc în urmă cu un zâmbet care uneori e dulce, alteori amar. În umbra anonimatului, am depășit multe obstacole, de multe ori am fost la un pas să renunț, chiar am ajuns la un moment dat în punctul în care am renunțat să mai scriu pentru că propria călimară s-a spart în mâinile mele, tot adunând fisuri de-a lungul timpului.

Dar am primit încurajări și susținere din partea oamenilor care au ales să mă remarce, să îmi fie alături (familie, rude, prieteni, oameni dragi din lumea literară și din exteriorul ei). Lor le datorez o parte din reușită, le sunt etern recunoscătoare pentru tot ce au făcut, fac și vor face în continuare pentru mine! Le mulțumesc și celor care s-au îndoit de mine, care s-au străduit să înțeleagă viziunea mea în formă embrionară, care au aruncat cu pietre în călimara veche. Lor le datorez, de asemenea, o parte din evoluția mea, o parte din ceea ce sunt acum, pentru că, indirect, m-au ambiționat să înaintez, să mă încăpățânez, să-mi apăr condeiul și să îl șlefuiesc în continuare. Aceasta e, până la urmă, esența vieții: armonia adevărată se obține din echilibrul iubire/ură.

Premiul pentru Debut în critică literară e un dar de început pentru noul meu început. E un dar ce recompensează munca de ani de zile a unei fetițe anonime, care a continuat, după fiecare piedică întâmpinată, să scrie pentru publicul ei necunoscut, în speranța că, într-o zi, ea îl va cunoaște în sfârșit și va ajunge să fie cunoscută și de el. E un dar... primit de o femeie care o prețuiește, o admiră și o respectă. Care a promis că, indiferent ce îi rezervă viitorul, va împlini visul fetiței în locul ei, protejând și dezvoltând ce a lăsat în urmă.

Iarba verde mângâia ultimele trepte și marginea paltonului turcoaz, în timp ce câteva raze o întâmpinau la ieșirea din întunericul labirintului. Înainta cu pași mărunți, ca de obicei, de teamă să nu tulbure liniștea grădinii cu lalele, apoi se opri lângă ultimul rând de lalele albe, ce continua să fie legănat de adierea blândă ce se strecura printre crengile copacilor.

Imaginea din fața Endei era neschimbată: Ande dormea pe pătura mov din mijlocul lalelelor albe, lângă cioburile rămase din călimara ei. Femeia brunetă așeză bobocul alb lângă ea și îi sărută creștetul, rămânând pe loc câteva secunde, parcă dorind să prelungească momentul. Nicio reacție, firește, fiindcă fetița căzuse de mult într-un somn adânc. Dar nimic nu o împiedica pe Enda să coboare până în acest loc. Să îi vorbească, să o informeze, să stea în compania ei, pur și simplu, de parcă încă ar fi acolo și nu în altă lume.

— Știu că nu îmi vei răspunde. Nu mă supăr. Dar trebuie să știi că am făcut al doilea pas. Că te-am purtat în gând și în suflet și am vorbit despre frumosul pe care l-ați creat amândouă. Așa cum doar voi știți...

Câteva petale se scuturaseră în părul ei șaten, furând un zâmbet din partea vizitatoarei.

— Ea e bine. Acum e bine, își face planuri pentru viitor. Numără deja zilele până la încheierea anului și mă presează să o ajut să finalizeze renovarea și curățenia generală. Nu mă supăr nici pe ea, îi știu motivele. Însă recunosc, i-am ascuns mănușile și am rugat‑o să îmi cedeze mie sarcinile pentru curățenie. Poate voi regreta când voi afla ce ne-a pregătit pentru anul următor. Sau poate nu, pentru că e un risc asumat pentru a o proteja. Nu i-am spus motivul alegerii mele, altfel ar fi protestat. Îți spun ție, pentru că mă vei înțelege: nu voi permite să-și păteze ea mâinile... Nici măcar pentru onoarea ta.

După un moment de tăcere, Enda s-a ridicat în picioare, a aruncat o ultimă privire spre Ande, apoi a părăsit grădina cu lalele. Isa o aștepta acasă, în casa care, de curând, devenise „acasă” și pentru ea. Se anunța o perioadă aglomerată... pentru amândouă.

***

Articole similare...

Arhivă