La pas prin Bucovina: colecțiile inedite din Vama

Începutul lunii septembrie e marcat de urmele nostalgiei și de amintirile proaspăt înscrise în memoria existenței la final de august. Acasă, pe „tărâmul muștarului”, am revizuit clipele din Bucovina surprinse în pixeli și salvate în galeria telefonului meu. A spune că țara noastră e frumoasă e un lucru minor, înscris, la rândul său, într-un ghid standardizat al patriotismului. Lexemul „frumoasă” e prea simplu pentru a exprima în fața unor alte persoane tot ce are de oferit această țară.

În schimb, prefer să mă rezum la câteva piese din acest „puzzle” care redă imaginea României, prefer să mă rezum la câteva impresii sincere, susținute de imaginile pe care am simțit să le imortalizez așa cum imaginația mea le-a „interpretat” în acel moment, în acel loc. Cred că astfel de mărturii, ce pot fi adăugate în marea colecție alcătuită din impresiile turiștilor, sunt mult mai satisfăcătoare pentru curiozitatea celor interesați să se documenteze și să descopere în ce măsură poate fi considerată România „o țară frumoasă”.

Dacă tot vorbeam mai devreme de mărturii, mărturisesc, la rândul meu, că am aflat de existența acestor muzee datorită părinților. Însă explicațiile și fotografiile pe care le-am văzut au reușit să îmi trezească dorința de a vedea la fața locului exponatele. Bucuria și entuziasmul transmise prin descrierile lor erau un bonus ce contribuia la creșterea curiozității personale.

Am ajuns în cele din urmă la Vama. Și, ce să vezi... Nu eram singura persoană dornică să viziteze principalele atracții ale locului: la scurt timp după ce am ajuns la Muzeul Oului, curtea acestuia s-a umplut odată cu apariția unui grup de elevi, pe care îl recunoscusem de la popasul făcut la Moldovița.

Aș putea spune că am trăit o inocentă iluzie. Ajunsă în fața muzeului, vedeam câteva clădiri rustice încadrate în mijlocul altor case și îmi închipuiam, pe baza pozelor văzute anterior, cum erau expuse toate acele ouă decorate. Odată ce am pășit pragul muzeului, toate închipuirile mele au fost anulate și înlocuite cu o pânză albă - a uimirii.

Ouă... Ouă peste tot... Cum era, de altfel, de așteptat într-un muzeu al oului. În vitrinele ce acopereau pereții fiecărei încăperi se „ascundeau” ouă de mărimi și culori diferite, prelucrate prin tehnici diferite. Nu știai în ce direcție să privești, fiindcă în jur existau numeroase „distrageri”: o culoare anume, un model anume, un accesoriu integrat în designul respectivului ou sau un material inedit ales de artist pentru propria sa creație.

Toate aceste bijuterii sunt produsele imaginației umane și o dovadă că arta nu cunoaște limite. Exponatele bucovinene, în mod special, reprezintă și o formă de manifestare a specificului local, un rezultat al tradiției zonei respective.

Am fost plăcut surprinsă să observ cum oul - prezentat sub forma dorită de artistul care l-a prelucrat și într-o colecție dedicată - este așezat la loc de cinste într-un cadru rustic, ce creează, prin farmecul său, o poveste a locului.

Consider că această îmbinare reflectă pasiunea și preocuparea echipei care se face responsabilă de buna funcționare a muzeului. Desigur, oul este „vedeta” acestui loc, dar tocmai viziunea extinsă, îndreptată spre armonizarea elementelor locale cu elementele artistice, este cea care contribuie la întregirea acestui tablou inedit.

Dacă am contribuit (fără rea intenție) la prelungirea „lanțului curiozității”, las în urma acestor impresii câteva linkuri utile pentru „ameliorarea” simptomelor... până la viitoarea vizită:

Treci prin fața Muzeului Oului și urmezi aleea din spatele clădirii. Dar nu ajungi până la capăt, fiindcă te oprești, din când în când, să admiri jucăriile expuse în vitrinele de pe marginea drumului. Le recunoști ca fiind o parte a copilăriei tale și te trezești în mijlocul amintirilor, în camera ta, înconjurat de păpuși, mașinuțe, hăinuțe, piese de mobilier în miniatură și instrumente - tot în miniatură - inspirate de cele din bucătăria mamei.

Același sentiment de nostalgie m-a urmărit și în interiorul muzeului, răscolindu-mi sufletul de fiecare dată când recunoșteam, în păpușile frumos îmbrăcate și așezate în mod strategic pe fiecare raft drept un personaj dintr-o secvență de poveste (cotidiană sau de basm), păpușile pe care le îngrijeam cu ani în urmă.

Urmăream, în primii ani de adolescență, clipuri ce prezentau modul în care păpușile vechi erau recondiționate sau transformate de mâini talentate. Ambele acțiuni necesitau materiale speciale, mult talent și multă dedicare. Dedicare, în primul rând... Același sentiment se citea și în privirea doamnei care ne-a întâmpinat la intrare.

În timp ce ascultam prezentarea colecției și ceea ce presupunea dezvoltarea și întreținerea colecției de păpuși, îmi aminteam de parcursul scriitorilor. Scriem din pasiune, din iubire pentru litere, apoi ne îndrăgostim iremediabil de lumile pe care le transpunem pe hârtie și dorim să le împărtășim publicului. Nu avem resurse nelimitate, de multe ori trebuie să improvizăm sau să ne sacrificăm pentru a transforma dorința în realitate, dar, la final, văzând bucuria pe chipul cititorilor noștri, suntem recunoscători și bucuroși că am reușit, că reușim și că putem reuși și în viitor. Doamna nu era cu mult diferită: pasiunea era evidentă, sacrificiile erau pe măsură, iar mulțumirea născută dintr-un feedback pozitiv era tot ce conta.

Cu ce gânduri am rămas în minte la finalul vizitei?

Că dedicarea își spune cuvântul, se ascunde în fiecare colț al spațiului alocat concretizării pasiunii și deschis pentru cei care doresc, indiferent de vârstă, să pășească, câteva minute, într-un colț al copilăriei eterne. Că un spațiu administrat din pasiune, în pofida suprafeței sale reduse, are mult mai mult farmec decât un spațiu formal, de mari dimensiuni.

Articole similare...

Arhivă