LANSARE DE CARTE: „Evitând Ochiul” de Julie-Mary Happier/Iulia Maria Bucur (29 martie 2025)

Vorbeam, într-o postare de pe Facebook, despre impresiile mele în urma participării la această activitate. Îmi amintesc fiecare moment până la ultimul detaliu și zâmbesc.

Am ajuns pentru prima dată în incinta Bibliotecii Județene „C. Sturdza” din Bacău. Speram să nu fie și ultima oară când vizitam această bibliotecă - în calitate de iubitor al literelor sau, de ce nu, în calitate de invitat la o activitate. Un loc primitor, spațios, cu un personal amabil, care te întâmpina de la intrare și se asigura că ai primit indicațiile necesare pentru a ajunge la sala corectă.

În sală, prima persoană cunoscută pe care am întâlnit-o a fost chiar Iulia Maria Bucur, fericita autoare a romanului pe care urma să îl prezint. Aceasta a fost prima noastră întâlnire fizică. Vizibil emoționată și puțin derutată de înfățișarea mea fizică (justificată de diferența dintre femeia pe care o cunoscuse prin intermediul rețelelor de socializare și femeia pe care o vedea în fața sa), m-a salutat și m-a îmbrățișat. Ea a continuat să întrețină atmosfera cu unii invitați, iar eu am înaintat în sală în căutarea unui loc liber.

Pe urmă, am întâlnit familia Armonii Culturale - fondatorii, nu scriitorii afiliați -, pe care o cunoscusem prin alte împrejurări, grație doamnei Mariana Vicky Vârtosu și fiului lor cel mare. A fost o reîntâlnire frumoasă și emoționantă, după două luni de la ultima mea vizită. Domnul director al editurii și mama acestuia au ocupat un loc în primul rând, iar mama mea a ocupat un loc lângă doamna Stroia, în timp ce eu și directororul Revistei „Armonii Culturale” ne-am alăturat autoarei în fața publicului.

Stând față în față încă o dată, dar într-un cadru mai intim de această dată, și eu, și domnul Stroia am ascultat cum Iulia Bucur povestea experiența sa cu alte persoane pe care le-a abordat pentru a-i citi cartea și a-i oferi un feedback. Aparent, până să mă întâlnească, niciunul nu a reușit să înțeleagă romanul așa cum și-a dorit ea. Mai grav, i-ar fi denaturat conținutul, etichetându-l în mod abuziv în categorii care nu aveau legătură cu specificul și stilul cărții. „O carte horror”, cum s-ar spune.

Spre deosebire de cei care au citit cartea selectiv - sau deloc -, știam prea bine care era gradul „horror” al cărții și ce mesaj transmitea povestea redată. Din acest motiv am schițat un zâmbet amar și am ținut să evidențiez încă o dată atât crezul „Interpretului de idei”, cât și rolul decisiv al unor promotori culturali în vederea promovării corecte a creațiilor și a tinerelor talente.

A început lansarea, au început și primele intervenții. Moderatorul evenimentului, directorul Bibliotecii Județene (Adrian Jicu), și-a început discursul într-un mod simplu, deschis publicului, raportânu-se la vremea de afară. Bacoviană, cum am descris-o mulți.

Emoțiile autoarei erau evidente, motiv pentru care publicul a încurajat-o prin aplauze. Aprobasem, în tăcere, ceea ce explica domnul Jicu: emoțiile nu se estompează prin amânarea inevitabilului, ci prin înfruntarea lui.

Aprobasem și secvența despre tineri, despre potențialul care trebuie să fie remarcat și promovat de comunitatea din care aceștia fac parte - dincolo de numele mari adesea invitate la diferite activități. Fiind tânără la rândul meu, faptul că am auzit aceste cuvinte venind din partea unei autorități mă încurajează și mă determină să cred că încă există o șansă pentru noi să fim lăsați și sprijiniți să ne croim un drum. Am apreciat, de asemenea, curajul și asumarea de care a dat dovadă subliniind public distincția pe care societatea ar trebui, în marea ei majoritate, să o facă în privința „generației pierdute” și „lotului de tineri pătat de prejudecăți”.

Chiar dacă numele consilierului editorial era primul notat pe afiș, am ținut încă de la bun început să preiau cuvântul după domnul Stroia, din respect pentru vârsta, statutul (atât din viața mea profesională, cât și din viața mea personală) și contribuția sa la apariția și buna funcționare a editurii.

După discurs (care a surprins aspecte ce țin de începuturile literare ale autoarei sub semnul emoției, despre începuturile editurii, despre activitatea editurii și istoricul personal al dânsului), după rezumatul romanului și momentul de lectură publică a unui pasai din carte, reprezentantul editurii, în numele acesteia și al revistei, a acordat diplome autoarei, colectivului editorial (consilierul editorial și directorul editurii/editorul cărții) și familiei Bucur.

Am reținut în mod special impresia și descrierea pe care domnul Stroia a realizat-o la adresa celei pe care a recunoscut-o în pasajul preferat din carte: „ea este omul care nu este neapărat obsedat de scris, dar, ca orice tânăr, are totuși dorința aceea de afirmare, are dorința aceea de a fi văzut, de a fi observat, de a fi apreciat și e un motiv suplimentar pentru noi să ne bucurăm”.

De ce mi-a atras atenția? Pentru că, fără să știe, domnul Stroia reda esența unor discuții purtate în culisele editoriale între persoanele care lucrau la carte și autoare. Ca orice autor, de altfel, tânăra aspirantă căuta un feedback avizat din partea editorului, dorea să știe cum percepe cartea ei. Consiliera editorială, în acel timp, se afla în atelierul de lucru, ținând textul sub lupă pentru a-l transpune în prefață și a-l pregăti spre a fi trimis de editor la tipar - desigur, după ce acesta realiza coperta romanului. Discuta cu editorul impresiile live desprinse din experiența sa de lectură și cerea aprobări pentru modificările care se impuneau - la nivel de text și de tehnoredactare - în favoarea autoarei și a cărții. Pentru a-i face până la capăt o bucurie acestui „copil” de 17 ani care a prins curaj și a exprimat public, prin familia ei, intenția de a se afirma și în acest domeniu. Un „copil” care, până la acel moment, și-a expus textul doar prin pixeli, fiind observată de un public care o aprecia tot prin pixeli, de la distanță.

Corect, tipărirea romanului se traducea printr-o victorie a sistemului care a reușit să „recupereze” un potențial condei. Spun „potențial” pentru că tânăra visătoare, în pofida experienței sale anterioare, este abia la începutul visului propriu-zis de scriitoare și mai are mult de lucru pentru a depăși obstacolele care se pregătesc să îi apară în cale în această etapă a asumării, obstacole pe care și alți scriitori, tineri sau nu, au fost nevoiți să le întâlnească și să le depășească pentru a-și împlini visul. Sunt de părere că tipărirea oricărei cărți care a apărut inițial sub anonimat, în mediul online, este un motiv de bucurie, deoarece acest gest aparent lipsit de semnificație acționează ca un „pansament” ce vine să amelioreze condiția actuală a tinerilor scriitori („scriitorul contemporan”) în raport cu alți scriitori consacrați de sistem.

Următorul moment a fost revendicat de consilierul editorial, care, după cum afirma domnul Jicu, „a asigurat partea nevăzută, din spatele unei cărți care arată bine”. Desigur, munca la care făcea referire era, așa cum am afirmat și în acel moment, o muncă de echipă, iar ceea ce mi-a revenit mie în cadrul echipei editoriale a fost corectura, tehnoredactarea, prefața... și traducerea romanului.

Sunt o persoană atipică. Mai întâi, sunt atipică din fire. Pe urmă, sunt atipică pentru că știu ce pot face cu propria mea minte și cu propriul condei pentru a valorifica timpul pe care îl am la dispoziție și sursele de documentare la care am acces. Am participat de-a lungul anilor la multe manifestări culturale, am ascultat intervenții variate, pe teme diverse, aparținând unor oameni din diferite categorii sociale. Am cules ce am considerat necesar, am adaptat ce avea potențial și am ignorat ceea ce consideram că nu m-ar reprezenta. Dintr-un simplu motiv, care coincide cu motivul invocat de fetița care a decis să ia condeiul în mână: să creez ceva ce îmi place mie în primul rând, ce nu se găsește ușor în piața existentă, ceva care rămâne în mintea altora prin ceea ce oferă în plus, prin forma pe care o adoptă.

Am susținut acest discurs pe 29 martie, în perioada pe care o numesc „Purgatoriu” (20 februarie 2025-10 mai 2025), ea fiind încadrată între valul „Ande” și valul „Enda”. O perioadă de tranziție, în care lucrurile se aflau într-o continuă reorganizare și reinventare. A fost primul meu discurs liber, primul discurs care, în anumite momente-cheie, purta amprenta ecoului „Enda”.

Prima parte a discursului valorifica și clarifica un sens atribuit eronat autoarei. Acela de debutantă. Dintr-o simplă lipsă de informare. Evitând Ochiul nu a fost prima încercare literară a Iuliei Maria Bucur și nu a fost citit pentru prima dată de apropiații autoarei și echipa editurii, ci de comunitatea Wattpad (versiunea scrisă disponibilă pe profilul ei) și Episode (versiunea animată). A fost promovat pe Youtube (mai 2023). Altfel spus, domnișoara Bucur trecuse de mult de momentul debutului.

Dacă mi s-ar cere să mă gândesc la o comparație potrivită situației... M-aș referi la diferența între incipit și expozițiune. Debutul, așa cum e înțeles de mulți, corespunde incipitului. Adică primele mutări ale condeiului. Ei bine, datele din teren sunt altele: o proză scurtă din data de 24 mai 2023 și romanul Evitând Ochiul (4 iunie 2024-9 februarie 2025). Momentul promovat de ceilalți drept un debut al unei tinere este, în realitate, o veritabilă expozițiune a ficțiunii ce caracterizează stilul Julie-Mary Happier.

*Preluat 08 august 2025, sursa: Wattpad

După ce am citit textul Through her eyes (pe care l-am tradus în limba română pentru lansare) și am lămurit „mitul debutantei”, am explicat, pornind de la textele pe care le-am citit, cum tânăra autoare a luat contactul cu diferite lecții de viață și le-a adaptat pentru a le transpune în propria sa cerneală.

Când scrii la rândul tău, înțelegi și te exprimi mult mai ușor, în cunoștință de cauză, pentru a descrie toate procesele prin care trece un manuscris înainte de a deveni o carte. Mă consider norocoasă, deoarece experiența mea anterioară mi-a oferit șansa să pot privi orice carte din mai multe perspective: autor, interpret de cuvinte, cititor, corector, tehnoredactor, designer copertă, traducător. Discursul susținut a reunit toate aceste cunoștințe raportate la experiența „Iulia Maria Bucur și Evitând Ochiul”.

Posibil emoțiile momentului m-au determinat să percep la un alt nivel acest discurs, deoarece aprecierile venite din partea domnului Stroia la finalul lansării m-au surprins. În ochii săi - care nu mă îndoiesc, au văzut multe astfel de momente (implicarea personală ori a altor colegi de breaslă) -, nivelul acestuia depășea nivelul discursului său. Firește că prima mea reacție a fost să îl contrazic, dar când însuși „colegul vorbitor” insistă asupra acestei idei, când acel „coleg” nu e oricine, îți pierzi curajul să mai susții contrariul și ești nevoit să accepți remarca drept un compliment la care nu te așteptai, date fiind așteptările influențate de diferența de vârstă și de experiența pe scena literară.

Pentru orice elev, susținerea profesorilor în astfel de momente înseamnă foarte mult, e o confirmare a legăturii strânse care se formează dincolo de procesul instructiv-educativ.

Această intervenție a oferit publicului o nouă versiune a interpretării, de această dată prin ochii unui cadru didactic. Discursul a reluat o parte dintre aspectele deja subliniate (acea redescoperire a sinelui despre care am amintit în propriul discurs) și a continuat, într-o notă emoționantă, cu lectura unor idei personale legate de începutul de drum al autoarei, de afirmarea ei în fața unui public, de autoanaliză și de mesajul romanului.

Ipoteza afirmării dedusă din tipologia tinerilor este aprobată din primele clipe de către autoare: „Mereu am vrut să mă exprim, aceasta a fost dorința mea principală: să le demonstrez oamenilor cine sunt. Și, poate la prima vedere, sunt precum o carte: vedeți o copertă, vedeți o descriere, vedeți un rezumat, dar de fapt eu sunt altfel. Dacă ajungeți să citiți cine sunt eu pe interior”.

Din experiență pot spune că „scriitorul contemporan”, cel care activează în mediul online, este, cumva, „privat” de experiența lansărilor de carte. O cunoaște, în schimb, pe cea de spectator. Iulia Bucur nu e o excepție, chiar recunoaște această lipsă.

Printre emoții și inserții ale unui umor specific vârstei, autoarea a explicat ce a determinat-o să scrie într-un context în care își căuta un reper, o preocupare sau „o căutare a talentului” - ca să o citez - pentru a afla cum se poate remarca printre ceilalți.

„Ceea ce faci în viață are un ecou în eternitate.” - este citatul inclus de tânără în prelegerea ei.

Aș reinterpreta puțin ideea: „Ceea ce faci în viață se transformă în cartea ta de vizită pentru actualitate și posteritate”.

Clasa a VII-a este primul punct pe axa Julie-Mary Happier. O reclamă pentru aplicația Episode a determinat-o să o testeze și a condus la descoperirea vocației sale: scrisul. A început cu povești codate (adică acele povești animate în aplicație), ocupație care presupunea scrierea unor dialoguri și selectarea unor elemente vizuale care să recreeze imaginea din scenariul ei.

Aduce în atenție negativismul care apare în viață în anumite momente și discută despre recunoștința pentru ceea ce avem (în opoziție cu dornița de a obține altceva de la viață), despre aprecierea pe care ar trebui să o acorde oamenilor care o sprijină (nu oamenilor care văd defectele ei).

Dorința de afirmare este tradusă drept dorința sa de a combate critica, de a demonstra ce poate face, de a face lucrurile bine și a schimba lumea.

„La mine, fiecare om contează. La mine, fiecare om are un scop în această viață și nu pot spune că cineva, nu știu, este în plus sau eu nu pot să spun că, uite, ce faci tu nu este important.” - Iulia Maria Bucur/Julie-Mary Happier

Amintește de comunitatea online din aplicațiile pe care le folosește, o comunitate unită prin limba engleză, care urma să beneficieze de traducerea romanului (moment în care a ținut să mulțumească public pentru ajutorul promis în acest sens).

O surprinzătoare ironie: autoarea unei cărți etichetate „horror”, în realitate, nu e o fană a acestui gen - „nu mi-au plăcut niciodată cărțile, filmele horror, nici chiar acel joc, nu am putut să termin absolut niciuna, pentru că mi se pare că este doar o fuziune de efecte speciale, care sunt menite să te sperie, să-ți dea coșmaruri”.

Pe lângă alte detalii din culisele scrierii romanului, ne oferă informații privind stilul pe care îl abordează ca scriitor: acel stil dezorganizat, spontan, al „scrierii pe moment” lăsate în mâna Inspirației.

„Cumva m-am descoperit pe mine și m-am descoperit din nou, pentru că și eu, la un moment dat, uitasem anumite lucruri despre mine și eu, poate, la un moment dat, nu mă mai apreciam la aceeași valoare și mă pierdeam la fel cum făcea și Chris.” - Iulia Maria Bucur/Julie-Mary Happier

Printre mesajele pe care a încercat să le redea în carte se află și cel referitor la viața ideală. O viață asigurată nu prin aspecte materiale, financiare, susținute de un loc de muncă satisfăcător, dar care cere sacrificii, ci de fericire, de momentele petrecute alături de persoanele la care ții.

„Întotdeauna este nevoie de echilibru. Nu putem spune că eu în această viață voi sta mereu în vacanță sau eu în această viață voi fi doar la muncă.” - Iulia Maria Bucur/Julie-Mary Happier

„Emoțiile sunt constructive”, reproduce Iulia Bucur o afirmație cunoscută și tot repetată de mulți înaintea ei. Numai că, așa cum bine știm - și cum autoarea însăși a simțit pe propria sa piele înainte să scrie cartea, în timp ce o scria, înainte și în timp ce o prezenta... și urma să simtă și în viitor -, emoțiile puternice sunt capabile să producă cutremure interioare, să destabilizeze sufletul și mintea. Ieșirea din situație și revenirea la normalitate depinde de fiecare dintre noi, iar modul în care alegem și reușim să atingem acest scop vital supraviețuirii în societate diferă de la om la om. Dar nu vorbim de o diferență semnificativă, pentru că, după cum observăm și în romanul acesta, există anumite „șabloane”, pe care sincer aș prefera să le numesc „puncte de intersecție” ale drumurilor individuale către normalitate.

„La mine lucrurile astea contează foarte mult: să fii sincer și să fii alături de anumite persoane atunci când au nevoie.” - Iulia Maria Bucur/Julie-Mary Happier

Ce am dedus la finalul discursului său? Că romanul în sine era cartea sa de vizită, că protagonistul era o imagine derivată din propria sa existență, că toată această experiență a rezultat din încercările unui suflet confuz, care trecea prin adolescență și prin pandemie, de a construi o cale de acces către afirmare în mijlocul unei mase. Unii aleg muzica, alții aleg rebeliunea. Iulia Maria Bucur a ales să transforme paginile sale într-o sesiune de terapie pentru sine și pentru cititorii săi. O ancoră care fixează mintea în rațiune atunci când e amenințată de ceea ce „oferă”, zi de zi, viața și oamenii care o pun în mișcare.

Articole similare...

Arhivă