POSTFAȚĂ „Crâmpeie de emoție/Fragments of Emotion”

O poveste existențială a laturii umane, cu substrat shakespearian este adusă ca o tăgadă profundă prin versurile prezentului volum propus de către Anca Denisa Șogor, un nume nou pe scena creațiilor literare. Tânăra autoare redă strălucirea acestei aparente drame și semnează incipitul unei noi provocări de sesiuni creative ce prezidează scena lumii actuale sub aspect bilingv. Astfel, volumul de față mă surprinde prin contextul dramatic al ideii de structură, așezându-mă fără niciun dubiu în fața binecunoscutei afirmații „Lumea-ntreagă e o scenă și toți oamenii-s actori”.

Printre multitudinea volumelor de poezii prezente în literatura generației actuale, arealul creativității conferă cititorului contemporan o formă diversificată a genurilor de scrieri prozodice: vers alb, vers liber, vers clasic etc. Conceperea și prezentarea lor publică constă în acuitatea observației și măiestria condeiului creatorului, hirotonisit să surprindă cele mai profunde aspecte ale naturii exterioare, a laturii umane sau a diferitelor situații sociale.

Deși autoarea își intitulează prezentul volum de debut „Crâmpeie de emoție”/ „Fragments of Emotion”, prelungirea timpului de trăire și formare a versului conferit în acest demers literar se face într-un ecou crescendo, acesta pendulând pe o scenă ce cuprinde trăirile adolescentine și, mai apoi, printr-o apăsare lentă de buton merge „contra timpului”, creând apoi un imperiu teatral ce duce până la vârsta aparent matură din punct de vedere moral.

Propunerea de față vine cu valențe noi, personajele luând rând pe rând diferite roluri. În mod paradoxal, aceste trucuri de poziții creative aduc avantajele unei comunicări lizibile în ceea ce privește relația autor - cititor, comportamentul lumii înconjurătoare fiind pus sub forma critică de „marionete”, „grații”, „păpușar”, „martor anonim” etc. Aceste ipostaze multiplică penelul metonimiei, obligat ascetic de către autoare să își ducă această lume a scenei spre o evoluție generală, divizată exponențial în ,,n’’ forme, astfel tema principală a poeziei devenind una de existență atât individuală cât și socială a generației de azi.

Prima parte a ascezei de imunizare și vindecare a unor răni anterioare se face printr-un „caleidoscop afectiv”, în care masca așezată în mod aleatoriu pe fețele actorilor cade simbolic pentru a favoriza împăcarea ce are loc undeva „după cortină”: „Grația stă față în față/ cu cel care odinioară/ mima lupte de gherilă./ Și-și dau mâna mulțumiți/ c-au mimat în fața lumii/ ce-au putut ei înțelege despre grație și luptă”. Deopotrivă, impactul social văzut de această generație actuală transformă lumea, în mod creativ, în spectatori ce poartă ecoul unei societăți în care aceste lupte de gherilă sunt cerute pe scena cotidiană: „piese noi cu-aceiași oameni” (Despre grație și luptă, p. 27).

Monotonia vine și ea în primă parte ca o formă de subzistență: „Sunt un martor anonim,/ rătăcesc în continuare/ căutând ceva pierdut/ și uitat de multă vreme/ [...]/ ...Nici căldură nu primesc,/ nici măcar o alinare./ ,,Totu-i monoton în zare’’,/ îmi spun eu în sinea mea,/ afișând un zâmbet mic’’ (Totu-i monoton în zare, p. 37).

Confesiunea afectivă dezvăluie trăiri adolescentine, dezamăgiri interioare blânde, în care autocaracterizarea prinde aspecte lirice ce transformă toate deziluziile din crisalida sufletului într-o perfectă stare de putere divină interioară: „Nu sunt izvor, nici creator,/ sunt doar un scut curtat de îngeri/ dintr-o Grădină-mpărătească,/ ce au venit să-ncredințeze suflete mici pentru o viață’’ (Esență, p. 28).

Fuga de partea incertă și neplăcută a lumii, într-un Univers cu realități diferite, reflectă foarte bine această stare de căutare identitară, tinerii de azi urmându-și „instinctul”, destinația fiind „incertă” și nedefinită: „Ești un călător străin/ printre oameni fără chip” (Granița cu realitatea, p. 36). O asemănare izbitoare de transmitere a ideilor de angoasă, de monotonie și de acceptare a lumii înconjurătoare se perpetuează oarecum într-o formă a postmodernismului, dar care detectează, în melodica versurilor, un fior al simbolismului minulescian.

Contrar acestor afirmații care sunt de aceeași concepție ca și afirmațiile lui Shakespeare, din care rezultă că nimic din ce este uman și mai ales din tarele umanității nu mai poate fi spus și criticat să surprindă printr-o regăsire, creatoarea aduce dovezi concrete, în sensul că, de fapt, scena cotidiană poate fi neîncăpătoare, iar actorii zilelor noastre se metamorfozează uneori spre veșnice nedreptăți. Din imensitatea rolurilor, se înțelege că cel mai bine privit și ales în mod arbitrar este rolul pozitiv, cel de „păpușar”. Imensitatea frumosului se lasă suplinită de alegerea binelui, adevărului și de efortul de a trece peste toate nemulțumirile cauzate de diferite personaje, atribuindu-le acestora o cale de formare a noului Om.

Totodată, falsa iluzie de civilizație nu invocă de fapt decât o imunitate concomitentă cu trecerea vârstei: „Tot în jurul meu se schimbă,/ de la oameni la fundal./ Azi e una, mâine-i alta.../ Greu mă voi trezi din vis./ Totu-i cufundat în ceață/ și nu pot să îi țin pasul,/ totul e un vis prea real/ ce sfidează nu doar timpul...’’ (În Oblivion, p. 52). Scufundându-se în „Marea Nepăsare”, există o tendință de pierdere, de angoasă a generației 2000, de căutare a sinelui, poziția ambiguă fiind aparent nedefinită clar într-o societate mereu în transformare.

O perpetuă căutare identitară poate fi văzută și în proza contemporană (Lavinia Braniște – „Sonia ridică mâna”, Nora Iuga –„Berlinul meu e un monolog”), Anca-Denisa Șogor aducând de această dată, sub forma versului liber, mărturia căutării și regăsirii de sine adecvată vârstei, conducându-și spre finalul volumului monologul dramatic spre o postură clară și bine accentuată.

În scena intitulată „În contra direcției timpului”, autoarea ne propune de fapt o incursiune ce se propagă printre file de memorie, invocând timpul de „încă un răgaz mic”. Aici, personajul dramatic principal nu face altceva decât să se reîntoară spre ființă, mai exact să se regăsească: „Mă poartă pașii pe un drum/ adânc înscris în al meu piept/ care așteaptă ființa dragă/ să se întoarcă iar acasă” (Din nou acasă, p.57). Este, de fapt, acel refugiu pe care îl aminteam și la autoarele consacrate menționate mai sus, un popas în care sufletul se odihnește pentru a-și aduna puterile, a se reconstrui și, în final, a fi pregătit să dea piept cu lumea exterioară.

Școala, anii de liceu sunt alte locașuri spirituale unde popasul se săvârșește „în surdină” pentru a se odihni la nivel emoțional și afectiv. În această parte a Actului 1, Scena 2, se conturează destul de evidentă inserția meditației, a cântăririi lucrurilor, a amintirilor, atunci când vârsta permite lipsa oricărei griji.

„Vălulul sufletesc” acoperă această ancorare în dunele fenomenului de întoarcere în trecut, decorul fiind construit din aspecte ce cuprind vremea copilăriei sau a colindelor. Îmbrăcându-se în speranță și noi vise, avântul prezentului se face plin de curaj, cititorul fiind îndemnat să se arunce în caruselul vieții odată cu autoarea: „Se lasă tăcerea, caruselul e gol,/ iar notele-așteaptă să fie cântate./ Facem și noi pasul cel mare/ Pe urmele mici ale celor dintâi/ [...]/ căci totul se-nvârte la fel pentru toți:/ se-nvârt și copacii, se-nvârt alte corturi/ și cântă-n surdină o muzică veche...’’ (Carusel, p. 73).

Din momentul acesta, creatoarea începe să-și asume roluri puternice de „păpușar printre cuvinte” și își implementează propriul ei „crez de creator” în care invocă o serie de îndemnuri: „Nu fi prea dur cu pana pe care-o ții în mână/ și nu spera s-atingi o utopie-n pagini,/ căci și imperfecțiunea bine exectutată/ e poate mult mai bună decât o filă goală’’ (Crezul unui creator, p. 77).

Invocarea muzei poetice nu se lasă așteptată, „leapșa printre cuvinte” devenind jocul preferat în care actorul/ creator începe să se definească, la nivel emoțional, ca un părinte care ceartă cu blândețe orice cădere în abis a trăirilor senzoriale: „Inimă blândă,/ te-ascunzi printre versuri/ rostite în minte/ sau când îți e greu./ Mâna ta, pe file puține, transpune în replici/ sau printre rânduri/ gânduri vise sau multe suspine/ rostite de bucăți de hârtie/ ce joacă pe scena dintre coperți.” (Ars anima, p. 88).

Repetabilitatea celor două părți, atât negativă cât și pozitivă, din componența laturii umane nu se dezminte nici în ciclicitatea mimetică a firescului existențial. Ne naștem, ne asumăm diferite roluri actoricești sub profeția divinității și a mediului înconjurător, descoperind sau nu imensitatea cunoașterii interioare și exterioare, apoi încet, încet ne pregătim să părăsim scena unde cortina destinului își va pleca greutatea resemnărilor de trecere.

Într-o formă la fel de melancolică, scena „crâmpeielor de emoție” devine alcovul de vise imaginare lăsate în metamorfozare, pentru că „orice spectacol are un final care anunță un nou început”, iar cortina condeiului magic este lăsată să cadă ca o condamnare a așteptărilor ce vor urma să vină. Și cum monologul este condus cu multă perfecțiune și ingeniozitate, mă îndreptățește să creditez afirmația că tânăra autoare, Anca Denisa Șogor, este înzestrată cu virtuți creative, având o viziune existențială de profunzime filosofică prin împărtășirea trăirilor impuse în acest decor al simțurilor, pledate printre culisele societății și trăite pe scena cotidiană.

Un ars docendi condus ireproșabil spre concluzia finală ce ne face implicit, părtași voluntari la întrebare-cheie: or noi, ca actori suntem conștienți de rolurile pe care ni le asumăm în decorul social și nu numai?

Articole similare...

Arhivă