PREFAȚĂ la „Crâmpeie de emoție/Fragments of Emotion”

Continentul pierdut al iluziei - sau un fel de prefață -

Am scris sub titlul pe care l-am imaginat, pentru că în astfel de întreprinderi precum cea de față, imaginația joacă rolul principal, „sau un fel de prefață”, deoarece textul prezent nu joacă rolul strict clamat de subtitlu, ci este o ilustrare a unui tip de raportare la creația literară a autorului.

Despre orice creație culturală se poate scrie în nenumărate moduri fără a epuiza vreodată gama posibilităților de interpretare. În cazul cărții Ancăi Denisa Șogor, Crâmpeie de emoție lucrurile nu stau altfel, dar autoarea pare să dorească facilitarea decriptării scrisului ei, din moment ce ne arată calea pe care trebuie să pășim odată deschisă ușa spre universul creației sale poetice.

Am scris „poetice” pentru că, nu este nicio tăgadă, ceea ce am lecturat este un volum de versuri, indiferent de intențiile celei care l-a realizat, dar sunt sigur, nu neapărat pentru că știu dinainte cum au decurs lucrurile în perspectiva travaliului literar, ci pentru că oricui îi este clar de la primele texte că acestea sunt poeme, chiar dacă trimiterile formale sunt la domeniul dramaturgiei.

Întreaga materie a acestui volum este așezată în rama unei piese de teatru, cu acte (1 la număr) și scene (6 la număr), dar cu o aparent ciudată numerotare: Actul 1, doar atât numără „piesa” Ancăi Denisa Șogor, are Scena A, Scena 1, Scena 2, Scena 3, Scena T (!?) și Scena Z (!?). Decriptarea acestei structuri poate fi făcută raportându-mă dual la planul „teatral” al textului, dar mai important, la cel „poetic” și mult mai important, la cel subiectiv dat de sursa relativ identificabilă în propria existență a autoarei (sau la o existență imaginată!) la care mă voi referi în continuare ca la o poetă, fără nici un fel de ghilimele.

Este inevitabilă întrebarea: de ce a optat poeta la o astfel de „punere în scenă” pentru a-și prezenta propria creație? Oare pentru că orice piesă de teatru are un început, o desfășurare și un deznodământ, toate aceste părți fiind foarte precis delimitate și instrumentalizând tot ceea ce dorește să ne arate autorul? Sau pentru că în economia (citește gospodărirea) simțirilor ei poetice a dorit să fie foarte precisă în exteriorizarea într-un mod integrat și unitar a tuturor „poemelor” pe care le-a vizat? Ori pentru că raportarea poetică fiind la persoana I, apare, dintr-o dorință de a înfățișa un fenomen - sentiment precum cel al iubirii în toate etapele lui de la început până la sfârșit, necesitatea creării unei structuri evolutive, în care începutul este urmat de desfășurare și apoi de deznodământ, la fel ca într-o piesă de teatru?

Consider că toate aceste întrebări pot fi convertite cu ușurință în răspunsuri, anulând semnele de întrebare. Anca Denisa Șogor prețuind Cuvântul (sic!) și cuvintele, nu lasă nimic la voia întâmplării în greaua misiune de a-l convinge pe lector că tot ceea ce a scris în acest volum îl descrie pe autor și folosește întreaga gamă a mijloacelor sale de expresie artistică și întreaga panoplie a „armelor” culturale implicite și explicite, pentru a se prezenta „lumii ca scenă”, mergând pe urmele replicii shakespeariene: „Lumea-ntreagă e o scenă şi toţi oamenii-s actori./ Răsar şi pier cu rândul, fiecare:/ Mai multe roluri joacă omu-n viaţă,/ Iar actele sunt cele şapte vârste.” (William Shakespeare, Cum vă place). Rostul cuvântării prin scris este, în viziunea Ancăi Denisa Șogor, auto-înfățișarea către ceilalți.

În notă aceluiași scop shakespearian sunt realizate toate poemele din acest volum, poeme pe care le pot vedea foarte bine fără tăietura lor care creează o măsură a versurilor păstrată în general de la stih la stih, în forma lor inițială de prozo-poeme. Această măsură oscilează în general între 7 și 10 silabe, creând un ritm ce accentuează atât mesajul cât și frumusețea versului și a poemului in integrum. Nu există rime, dar nici nu sunt căutate de poetă, chiar dacă oferă poemelor sale o formă care le-ar putea primi fără nicio dificultate, dar nu aceasta este intenția autoarei. Ea consideră că rima clasică o poate incomoda, precum o cămașă de forță, să se manifeste liber în ceea ce și-a propus, prezentarea împreună cu creația sa în fața cititorilor.

Poemele, propuse ca replici ale unui anumit moment, ale unei anumite povești de iubire, ilustrează în sine ceva, aceste „ceva-uri” alcătuind un fond al unui fenomen poetic subiectiv unitar, întreg, o poveste întreagă, mai presus de preocuparea părții. Nu mă pot opri să gândesc că poeta își dramatizează viața și sentimentele care o acaparează, trecând prin comic, ludic, meditativ și nostalgic. Trăiri puternice, care creează „momente” ale unor „scene” în care recunosc începutul și sfârșitul (aș putea spune chiar, din perspectiva unicității sentimentelor fiecărei ființe umane, deci și a poetei noastre, Alfa și Omega trăirii personale și a creației sale literare).

Astfel recunosc în Scena A un început, cu acel poem care vorbește în numele autoarei, Cuvântul meu (p. 23), apoi Scena 1 (cea mai amplă, în volum) acel Caleidoscop afectiv (p.25), care stă sub semnul diversității trăirilor și a emoțiilor care de cele mai multe ori alcătuiesc cupluri de contrarii precum în poemul Despre grație și luptă (p. 27) în care apar cele două simboluri complementare, balerina și soldatul, deci gingășia și forța. Scena 2, În contra direcției timpului (p. 53) introduce în scenă timpul și povestea precum și precizarea importanței scrisului ca element taumaturgic și apotropaic, vindecător și protector totodată prin alianța necesară cu lectura acestuia. Ceea ce se scrie trebuie să fie citit, astfel vindecarea și protecția sunt asigurate, desigur în planul trăirilor poetice, artistice și mai larg, culturale (dar poate și personale).

Scena 3 îl pune în lumină pe un așa-numit dramaturg, cine altul decât același autor, poeta care îndrăznește să-și afirme Ars poetica (p.77), direcțiile esențiale fiind îndreptate împotriva imitării sau copierii, pentru crearea și punerea în valoare a propriei omnisciențe, metaforic vorbind, dar în același timp acceptând imperfecțiunea ca imbold al continuării travaliului artistic și acționând pentru identificare cu scrisul (p.77).

Urmează Scena T asupra căreia autoarea ne avertizează că substanța ei este alcătuită din poemele publicate în perioada anterioară în diverse publicații. Așadar, dacă scenele 1, 2 și 3 cuprind poeme inedite, materia Scenei T este una edită, una „veche”. Desigur că fără a purta un dialog cu poeta, ar fi aproape imposibil să descifrăm semnificația literei „T”, dar putem specula pe marginea semnificației acesteia și a intenției autoarei.

Este evident că Scena T reprezintă de fapt începutul întregului demers poetic, atât prin substanța poemelor cuprinse aici, cât și prin raportarea cronologică la momentul în care acestea au fost realizate vizavi de cele cuprinse în celelalte „scene”. În același timp se poate face o trimitere facilă la ideea de „tipar”, „tipărire”, adică deja imprimate pe hârtie. Ori mai degrabă la denumirea sub care litera este cunoscută, tau, denumire și formă sub care era inițial cunoscută și crucea creștină. Din această perspectivă apare o interpretare surprinzătoare, dar nu departe de adevărul pe care materia cărții îl furnizează.

Vorbeam mai înainte despre Alfa și Omega. Dacă considerăm că Scena T ar fi de fapt începutul, putem vorbi despre Alfa. Dar Scena T este la sfârșitul volumului, deci poate fi considerată și din perspectiva finalului, al lui Omega: „Eu sunt Alfa și Omega”, iar exprimarea cuprinde simultan ambele calități. Este firesc deoarece sfârșitul a „ceva” este începutul pentru „altceva”. În sensul cărții, finalul ei este începutul alteia, iar în sensul sentimentelor umane, finalul unei trăiri, este începutul alteia. În Scena Z cade cortina. Și atunci? Ce reprezintă totuși Scena A despre care afirmam că ar fi începutul?

În Biblie se spune că la început a fost Cuvântul... Și aici la început este creatoarea care cuvântează, așa precum un crainic anunța ce se întâmplă în piesa care urmează a fi reprezentată. Dacă Scena T este începutul, atunci scenele anterioare numerotate de la 1 la 3 nu sunt altceva decât manifestări ale lui Omega, presimțiri în desfășurare teatralizată ale sfârșitului unei etape și anticiparea timidă a alteia.

Reluând scenele respective în ordinea pe care o propun aici, de la T la A apoi la 1,2 și 3, aprofundând lectura și acțiunea de decriptare a poemelor ca părți ale întregului, neuitând că poezia trebuie să placă prin faptul că e poezie și nu altceva, o misiune plăcut-asumată este aceea a identificării temelor prezente în această „Piesă într-un act, cu scene Alfa și Omega” (așa cum am denumit-o în plan secundar eu pentru a-mi facilita înțelegerea poeziei Ancăi Denisa Șogor).

Așadar care sunt temele pe care ni le propune poeta?

• confruntarea dintre Ea și El – confruntarea dintre gingășie și forță;

Anca Denisa Șogor apelează adesea la crearea unui cuplu de contrarii pentru a scoate puternic în relief deosebirile dintre protagoniști și tot ceea ce îi desparte în plan real și metafizic. Este emblematică imaginea cuplului balerina – soldatul, care se traduce în grație – forță: „Grația stă față în față/ cu cel care odinioară/ mima lupte de gherilă.// balerina și soldatul, și în fapte și-n cuvinte”, (Despre grație și luptă, p.27).

În alt poem, Esență (p. 28) se afirmă clar conștiința acestor contrarii pe care poeta le identifică și le simte acut: femeie – vers dulce-amărui, trofeu – păstrătoare de taine, creator – scut purtat de îngeri. Poeta se simte însă, este inevitabil, parte din fiecare contrariu.

Dialogurile dintre „balerină” și „soldat” amintesc de o joacă, apoi o joacă serioasă cu sentimentele apărând și o „convenție” între cei doi: „Să ne jucăm cu sentimente,/ dar eu te rog să nu încalci convenția” (Amor ludic, p. 29). Finalitatea acestei „confruntări” este înstrăinarea de ea datorită negării de către el a frumuseții, sentimentelor și gingășiei.

• iluzia iluziei, speranța și dorința;

Iluzia este aceea care domină de departe mesajul cărții, ea însoțind iubirea și speranța. De fapt relația este de la iubire la speranță intermediată prin iluzie, căci și speranța este, la urma urmei o formă de speranță.

M-a frapat permanenta referire la acest concept, „iluzie” și la raportarea poetică din toate perspectivele permise de acest sentiment, iubirea. Un poem exemplar este, în acest sens, Granița cu realitatea (p. 36).

Poeta este conștientă, așadar, de propria raportare la iluzie și nu încearcă să nege acest fapt, chiar asumându-și-o: „Vrei să scapi de ochii lumii,/ să renaști sub altă formă./ Destinația-i incertă,/ doar instinctul te îndrumă./ Ai în minte doar iluzii–/ realitatea-i diferită./ Ești un călător străin.../ ...printre oameni fără chip”.

Este o fugă către iluzie, către incertitudini, care de multe ori, pare să conchidă autoarea, sunt de preferat realității. Regăsesc aici o alteritate dublă, eul înstrăinat și străinul/ străinii „fără chip”, care ilustrează sentimentul de pierdere printre ceilalți care o resping. Iluzia presupune în același timp rătăcirea, presupune existența „eului rătăcitor” care urmărind iluzia ajunge la concluzia monotoniei de fapt: „Sunt un martor anonim,/ rătăcesc în continuare, căutând ceva pierdut/ și uitat de multă vreme.// o sclipire, o lumină –// «Totu-i monoton în zare»” (Totu-i monoton în zare, p. 37).

Respingerea însoțește rătăcirea și iluzia, iar speranța în schimbare eșuează. Anca Denisa Șogor vorbește din când în când despre un „păpușar”, despre „marionete”, „spectacol”, „paradă”, pentru că chiar ea este prinsă într-un astfel de joc din care știind că nu poate ieși, nutrește totuși iluzia iluziei și iluzia speranței.

Poemul În Oblivion (p. 52) îmi dovedește acest fapt: „Tot în jurul meu se schimbă,/ de la oameni la fundal./ Azi e una, mâine-i alta.../ Greu mă voi trezi din vis./ Totu-i cufundat în ceață/ și nu pot să îi țin pasul,/ totul e un vis prea real,/ ce sfidează nu doar timpul...”.

Visul este cel în care toate se schimbă, în realitate însă totul este monoton, după cum clamase în alt poem. Și nu mă pot oprin (din nou!) să nu mă duc cu mintea la acel vis chinez al lui Zhuang Zhou. Acesta a visat că este un fluture care visa că este Zhou. Când Zhou s-a trezit nu a mai știut cine este, fluturele sau omul.

Poeta noastră este conștientă de cine este și care este realitatea și care este visul, de vreme ce poemele rămân ca dovezi de nerespins al acestui joc scenic imaginat în cartea sa. Este aici o joacă cu Iluzia, dar o joacă serioasă, creatoare de poezie.

• visul scriitorului/poetului și conștientizarea visului;

Poeta scrie despre un anume „vis de scriitor”, un vis pe care îl dorește convertit în realitate și în care a investit înainte de toate Speranța: „Un simplu gând aș vrea s-aștern / pe-o filă albă de hârtie...,/ Un cuvințel ar fi de-ajuns/ ca visul meu de scriitor/ să nu se năruie curând” (În așteptarea unui gând, p. 87). Poemul face parte din acea Scenă T despre care afirmam anterior că reprezintă începutul.

Speranța poetei este în cuvânt și în Cuvânt, deoarece pentru ea simplul cuvânt scris transcende realitatea trecând într-un plan inefabil. Cuvântul trebuie să vină din inimă, dar inima se ascunde printre versuri și trebuie descoperită prin apropierea și aproprierea de poem: „Inimă blândă,/ te-ascunzi printre versuri” (Ars anima, p. 88).

Poemul Floare albă (p. 93) propune o imagine aparent stranie: „Când floarea mea albă e neagră”, însoțind-o de întreaga scenografie a romantismului (ca stil): cer plin de nori, tunete, lacrimi, ziduri gri, negre etc. Unirea contrariilor alb/negru și aspectele însoțitoare mă fac să văd, în continuarea celor spuse mai sus, o foaie albă de hârtie, înnegrită apoi cu scrisul care capătă expansiune și dimensiuni epopeice pentru a exprima dimensiunea visului celei ce se dorește poetă: „și floarea neagră crește mare/ și mintea mea e o ruină –/ ...și sufletul mi-e tot mai mic”.

Ce scriitor, prozator sau poet nu cunoaște acest sentiment al permanentei afirmări și negări a propriei creații? Rămâne însă o concluzie care, paradoxal este așezată chiar la începutul Actului 1 Scenei A: „Cuvântul meu nu-nseamnă mult,/ dar eu îl prețuiesc/ și îl aștern pe-o foaie în prezent/ să nu se piardă în trecut,/ ca mai apoi, în viitor,/ să-i dau noi forme și-un contur,/ și în final, de voi putea,/ să îl adun și să-l expun/ în galeria vieții mele.” (Cuvântul meu, p. 23).

Poeta speră ca acel Cuvânt transformat în Vers să o descrie, în final. Iată aici scopul visului scriitorului și convertirea lui conștientă în această dorință.

• convertirea amintirilor în emoții și folosirea emoțiilor într-un mod anamnetic.

Indiferent că suntem „spectatori” ai unui spectacol presupus teatral și că ar trebui să simțim ca pe o dimensiune temporară prezentul, majoritatea poemelor folosesc trecutul drept fundal cronologic al desfășurărilor create, al iluziilor, pierderilor și speranțelor.

Trecutul are însă nu numai acest rol, deoarece Anca Denisa Șogor îi conferă acestuia încă o dimensiune, aceea anamnetică, de instrument al reamintirii trăirilor, indiferent că acestea sunt dureroase, așa cum ni se înfățișează în Străluciri în descendență (p. 51): „Ne ținem de mână pe bolta nemărginirii/ să nu ne pierdem printre străluciri,/ făr-a privi în urmă dacă trecutul/ ne va deștepta în zori de zi”.

Trecutul foșnește ca filele răsfoite ale unei cărți, trezind „filele de memorie” în care sunt înscrise toate emoțiile simțite vreodată, rând pe rând (File de memorie, p. 56), pentru a nu o „îneca” precum o apă a sentimentelor (M-am înecat cu propriile sentimente, p. 49).

Dar, paradoxal, odată procesul aducerii aminte și-a realizat scopul, scoaterea la suprafață a amintirilor trecute și dureroase, apare dorința de a nu se mai deștepta din visul în care cealaltă parte este aceea a fluturelui fără nicio grijă, fericit! (Deșteptarea, p. 63).

Cartea Ancăi Denisa Șogor își propune să recreeze efemerul, iluzia și să-i schimbe înfățișarea, făcând-o sursă de lumină, de fericire și nu de deznădejde și durere. Iubirea rămâne însă iubire cu tot ceea ce a spus poeții despre ea, poate mai mult decât au simțit cei ce iubesc.

Poeta folosește măștile dramaturgiei pentru a ascunde adevărul unui gen liric. Ne duce învăluitor spre o tăietură clasică și romantică a poemelor, care însă sunt, indubitabil de factură postmodernistă tocmai prin aceste interferări de acțiuni, de mijloace de expresie, de mesaje, de contradicții și de voite „delăsări”.

Volumul prezent este, simt aceasta cu un grad mare de certitudine, un început al unui drum lung, pe care poeta va avea multe de făcut, pentru a permite de fiecare dată cititorilor ei să aștepte următorul volum.

Articole similare...

Arhivă