PREFAȚĂ la „My Mind. Către al doilea pas”

Dialectica unei generații euristice contemporane

Notațiile cuprinse în aceste rânduri se vor a fi o reconsiderare generală, unde activitățile culturale și sociale capătă o împletire de opinii, o abordare subiectiv – impresionistă a lecturii, o practică intrinsecă și profesională a actului critic cotidian. Genul de „reactivitatate” la lumea înconjurătoare are ca scop diagnoza secolului XXI, ce ridică semne de întrebare, în pofida apartenenței sale la magistrul democratic.

Anca Denisa Șogor, reprezentantă a tinerilor scriitori, aduce în discuție prin prezentul volum, My Mind. Către al doilea pas, identificări duale atât a sensului conotativ, cât și denotativ al titlului printr-o constatare confesională a omului conștient de natura sa, o autobiografie interioară a trăirilor, unde coeziunea individuală se alocă intransingent, spre a fi încorporată întregului comunitar.

Periplul propus de autoare are ca temă ideologică postura de introspecție psihologică, văzută ca parte integrantă a ego-ului, dar și în ansamblu, unde aparteneța tinerei generații la contemporanitate capătă aspecte totalitare prin experiențe de percepție și diferențiere, toate stăpânite de sistemul social.

Cartea de față așază textul nonliterar la graniță cu textul literar ce transpune subtil, ca atitudine, dimensiunea unei extensii din literatura exilului, în sensul constatării valorilor morale sau imorale la care aderă societatea de astăzi, acestea fiind afirmate cu mult curaj de către autoare. Studiul de caz se alocă cu siguranță punctelor de vedere aparținând unor autori combatanți ai dreptății sociale și individuale, atitudinea prezentată fiind una asemănătoare Monicăi Lovinescu, Virgil Tănase, Norman Manea etc.

Aflată sub forma „jurnalului” sau a „memorialisticii confesionale”, unde o nouă ideologie verosimilă a unei societăți este expusă cu mult curaj și răzvrătire, putem afirma că asistăm la o posibilă generație, precum personajele lui John Osborne din Look Back in Anger.

Chiar dacă mediul românesc al secolului XXI este diferit din multe puncte de vedere de cel al Angliei din anii 1950, găsim în acest manifest al scriitoarei Anca Denisa Șogor, ca mesaj de substrat, afirmația personajului Jimmy: „oamenii greșiți flămânzesc, oamenii nepotriviți sunt iubiți, oameni nepotriviți murind”. Dacă dramaturgul J. Osborne scoate în evidență diferența dintre clasele sociale, pătura de jos fiind parte a neglijenței statului britanic, aici se face diagnosticarea printr-un desen caricatural al unei societăți în care nonvalorile capătă conotații de normalitate a unei viziuni răsturnate ce aderă ca „valori” golite de sensuri fundamentale.

Atitudinea literară nonconservatoare aduce ca argument discuția unui pantenism de pelicule scenice sociale pline de îndoieli introspective. Capcana unui labirint ce poartă tânărul scriitor de la agonie la extaz prin reflexia succesului aspirat, cât și dezamăgirea prin respingerea (nerecunoașterea), textelor aduse de către aceștia în fața cititorilor, dau naștere la unele prejudecăți ideologice, prin care orizonturile unui nou viitor act creativ rămân de multe ori uitate într-un folder sau într-un sertar al biroului.

Rivalitățile și negarea scopurilor comune din fiecare grup, canonic – noncanonic, au ca arenă literară diferite situații din lumea culturală unde cortinele literaturii vechi sunt dirijate de cei consacrați în actul creativ, în așa fel încât tânăra generație, deși „compătimită” și „dorită”, aparent, pe la diferite evenimente, stă undeva în culise.

Astfel, incipitul volumului prezentat are ca „Predoslovie” confesiunea afectivă a tinerei autoare ce își revendică dreptul de observator, participant și personaj principal al unei vieți comunitare și individuale pline de erori morale. Interesant este că, în aceeași abordare, statutul de luptător are ca țintă fraza latinească binecunoscută: „veni, vidi, vici”. Cele trei secțiuni ale volumului au ca scop legarea trecutului cu prezentul și, în mod epistolar, secțiunea a treia conferă, concluzional, atitudinea de luptător, mesajul trimis viitorului fiind unul de genul „mesajului în sticlă, aruncat în vâltoarea valurilor agitate”, care să reziste ani de zile la efectul decolorării razelor de soare, mai exact la toate încercările vieții.

Reprimarea la zona echilibrului psihologic admite că lupta cu o subcultură poate oferi diferite subiecte incitante pentru un condei creator, dar, aici, repulsia rămâne sub formă de constatare, o demonstrație literară ce poartă ca substanță scenariile viitoare, unde simțul actoricesc creativ va evolua. Dincolo de actul stradal, există o inițiere a „învăluirii în cerneala harului divin”, personajul principal îmbrăcând haina eroului ca într-un bildungsroman, dar, bineînțeles, în mod diferit de arhetipul acestuia, unde lupta cu un sistem de ideologii fixe devine, pe alocuri, aproape de neînvins.

Și cum poate privi un învingător, altfel decât prin ,,my mind”, împăcarea eu-lui cu trecutul în care copilul – scriitor este felicitat că nu a renunțat în ciuda pragurilor morale întâlnite, mulțumind tuturor susținătorilor psihologici (mamei și, în anonimat, unui „vers miruit”): „îți mulțumesc, vers miruit, pentru că m-ai ales!”?

Anamneza efectuată cu fermitate de către scriitoare este una la nivel general, prin care sunt portretizate anumite tipuri de personaje cu diferite statuturi de pregătire profesională, victime ale contextului nonextatic. Secolul actual poartă captivitatea încercării de a supraviețui sub statornicia unei inhibiții aflate dincolo de lagărul emoțiilor convertite la tăcere de un sistem public bănuit de indiferență și intrasigență exterminatoare. Îndărătul frustrărilor construit pe motive temeinice devine un model de conduită combatantă a adevărului prigonit.

Deși acțiunile sunt prezentate în mod cronologic invers, autoarea își așază prezentul și trecutul între file albe și file galbene, acestea simbolizând, cromatic, trecerea timpului, dar și granița subtilă dintre cele două spații temporale. Puntea de legătură între cele două entități, al spațiului și al fizicului, este însăși autoarea ce face incursiuni prin constatările comunitare actuale și anamnesisul filelor galbene, lectorul poposind, în primă parte, ca receptor al constatărilor relatate, mai apoi ca observator al valorilor naționale prezentate sub forma eseurilor.

Simbioza efectuată printre emoții generale și cele afective are ca scop receptarea de către public a unei anxietăți literare comunitare, prin care noua identitate aflată în continuă formare înoată pentru supraviețuire spre o destinație incertă, de apreciabilitate sau deziluzie. Astfel, autoarea ridică cortina, prezentând publicului, prin definiții subiective, un adevărat travaliu al textului ce urmează pașii necesari pentru a lua forma finală.

Cititorul, criticul, evaluatorul, editorul, redactorul, traducătorul, creatorul devin una și aceeași persoană prin colaborare, conexiune, repetiție și implicare, toate acestea ducând piesa finală la nivelul actului scenic unde doar cârcotașii mai pot adăuga „imperfecțiuni” verosimile sau imaginare.

Analiza psihologică subiectivă se efectuează la nivel colectiv, erorile unei societăți aflate în declin fiind enumerate și exemplificate rând pe rând, autoarea reușind, prin justificări, să creeze un tablou complet al vieții contemporane, ce are ca esență prezentarea unei aluri cromatice, triste pe alocuri, pictate parcă de un pictor realist.

Portretele caricaturale sociale, efectuate la nivelul spațiului stradal, prin eseul Actorii de pe sticlă, evidențiază dureros postura unor personaje publice care se folosesc de anumite oportunități ale mass-mediei, ce păcălesc publicul în privința imaginii lor de „om bun și cu frică de Dumnezeu”. Grupul anonim, care pregătește întreaga scenă a cerșetorului și a bunei samaritene, simbolizează un anumit tipic politic plin de falsitate ce invocă, prin diferite situații, orice calitate aparent morală, cu scopul de a urca pe funcții publice înalte.

La rândul ei, mass-media devine complicele primar ce favorizează scena în sine, povestea ficțională obținută având ca efect beneficierea de naivitatea anumitei pături sociale, un mimetism de tip „Caragiale” al secvențelor - „clișee” ce domină cu succes pe scena societății românești.

Analiza nedreptății se canalizează inclusiv în perioada copilăriei, mai exact a mediului școlar, unde efectul didactic „halo” poate influența, pe parcursul întregului proces de formare, elevul și, implicit, viitorul student. Constatarea acestei situații aduce în discuție trauma psihologică prin care micul școlar este supus celor două variante plauzibile: a ceda sub influența presiunii sau a lupta pentru a învinge.

Cuantumul afectiv se amplifică la nivel de concluzie printr-o definiție rezultată în urma acestei erori ce se extinde la nivel social, unde amplasarea „nonvalorilor” se face la cel mai înalt nivel al podiumului, iar „valorile” sunt nevoite în continuare să se supună acestui efect „halo” dar de data aceasta la nivel social, nu didactic: „Important e ca, la final, nonvalorile și valorile să primească ceva. Primii – un nou motiv de laudă în fața celor reduși la tăcere de sistem și de lipsa dovezilor, cei din urmă – o nouă lecție a dezumanizării, un nou motiv să meargă mai departe ori să se adapteze la ceea ce e impus în societate ca formă a supraviețuirii.” (p. 38).

O altă formă a ipocriziei din societate este prezentată în eseul În contemporaneitate: „De vină sunt cei în spatele celor cărora ne ascundem!”, unde sunt prezentate, la nivel general, conotațiile negative ale tinerei generații. Bineînțeles că autoarea aduce și o serie de justificări destul de puternice și verosimile în ceea ce privește actul de vinovăție pentru noua formulă de comportament destul de diferită față de generația trecută.

Faptul că tineri nu știu să muncească, așteaptă să fie întreținuți de familie, nu știu să selecteze informațiile corecte, devenind prada unor fake news, stau toată ziua în fața telefoanelor sau a calculatorului, nu pun preț pe adevăratele valori, lăsându-se influențați de așa-zisele „vedete” promovate „pe sticlă”, indică conflictul dintre generații.

Contradicția dintre vechile, respectiv, noile norme sociale este punctată de către autoare la nivelul responsabilității adulților. Într-adevăr, mediul familial este primul și cel mai important vector de formare al noului om, mai apoi aceasta fiind urmat în mare măsură de sistemul de învățământ. Adultul, de fapt, este el însuși exemplul pe care micul om în formare (la nivel afectiv, cognitiv și social) și-l adoptă involuntar, prin copiere și exercițiu.

Deteriorarea relațiilor interumane este o altă cauză negativă implementată la nivelul unei derivante ce constă în empatie superficială. Văzută ca „epicentrul problemei”, aceasta se alocă unei „teorii generale”, prin care combatanții puși în funcții de responsabilitate evită să ia măsurile adecvate situațiilor precare, toate acestea fiind făcute pentru a-și proteja propriul confort profesional.

Rutina socială devine un regizor fictiv, dar conștient, al unei culturi în care mentalitățile trecute își caută succesorii într‑un mod superficial unde reconectarea spirituală și afectivă lipsește cu desăvârșire. Una dintre justificări se aliniază implicit micilor creatori aflați undeva la începutul de drum al inițierii și care găsesc cu greu îndrumători veritabili, lipsiți de interese proprii, pentru ca aceștia să poată evolua favorabil, să poată fi promovați pe măsura talentului fiecăruia.

Dimpotrivă, din constatările autoarei, de multe ori oamenii hărăziți cu „talanții literelor” stau în umbra altora mai puțin talentați, fiind lăsați într-un con de nebuloasă literară condamnați să rămână „orfani ai literelor”: „Lipsa de fair-play apare atunci când, în rândul persoanelor îndreptățite să semnaleze perspectivele confortului, se strecoară unele persoane vocale care acoperă ecoul mulțimii. Persoane care, de fapt, sunt deghizate în partizani, dar care ajung să arate cu degetul comportamente pe care ei înșiși le adoptă mai mult sau mai puțin tacit.” (p.46).

Secțiunea a doua a cărții coboară în adâncul afectiv al valorilor morale care au fost implementate tinerei scriitoare, fapt ce consolidează, încă o dată, piatra temeiniciei familiale pe care s-a construit identitatea individuală a viitorului succesor.

Anamnesisul totalitar pornește iarăși prin prisma unei clarificări subiective a condiției de vârstă. Scriitoarea aduce și în această privință puncte de vedere subiective ale etichetei de „tânăr” atribuite de către societate. Aceasta poate fi greșită, de multe ori, când se trasează egalul între experiență și vârstă, precizarea fiind făcută cu scopul ca explicația identității formată pe actul monumental din prima secțiune să recunoască prezentul.

În urma definiției clare elaborate, încep a fi enumerate, prin forma eseurilor, valorile unei identități românești, ale unui popor ce a lăsat ca moștenire simboluri etnice pline de istorie. Sursa esențială care determină, indiscutabil, proveniența etnică este, cu siguranță, limba, însă istoria, tradițiile spirituale, credințele, ideologiile, mediul culinar formează ansamblul fundamental al acestei identități naționale.

Evenimentul multicultural înglobat, la nivel metaforic, de către autoare în eseul ce are ca simbol central tricolorul românesc și costumul popular, aduce lectorul la un mediu colectiv multisocial al „Marii Pieți Anonime”, în care memoria afectivă reușește să transmită emoția edificatoare implementată genetic de către strămoșii noștri: mândria de a fi român!

Contactul dintre culturi nu influențează psihologic cu nimic starea emotivă a personajului narator, emoția puternică trăită, la nivel individual, prin prisma statutului țării de proveniență, fiind net superioară în prezentare – fapt ce atrage plasarea în plan secund a descrierii reprezentanților de identități diferite.

În acest sens, de valorificare a simbolurilor noastre naționale, demonstrativ este și mesajul din eseul Cartea limbilor ‑ un manifest, prin care elogiul adus limbii române vine să încununeze ideea valorificării acestora cu multă dăruire. Revolta tacită, prin care sunt expuse indolențele unor cuvinte adoptate în noul DOOM, au ca premisă tristă îndepărtarea de adevărata limba română, limbă pe care ar trebui să o păstrăm curată, nealterată: „noutatea, fie ea lingvistică, fie ea raportată la alte domenii, este instabilă, este o tentație periculoasă” (p. 73).

Un alt simbol ce se identifică prin prisma amintirilor este via și vinul din satul Beciu, județul Vrancea. Această parte a copilăriei, formatată sub cadrul familial, face ca zona de referință să prezinte, prin imaginea bunicii, simbolul local al ținutului ce înglobează dealurile vrâncene bogate în podgorii nobile. Via și vinul constituie principala ocupație a localnicilor, deși truda tehnologică a procesului din care rezultă licoarea este uitată ca aport fizic, atunci când fiecare viticultor își prezintă cu mândrie producția proprie.

Valoarea afectivă se transferă literar atunci când autoarea caută refugiul celor povestite direct în „brațele bunicii”, de acolo de unde și-a luat și seriozitatea morală de a vorbi mai departe, spre o altă generație, despre simbolurile locale: „Vinul... și via din satul Beciu... Oamenii se schimbă, vin și pleacă din acest sat, însă via rămâne neschimbată, iar vinul continuă să reflecte viața și roadele muncii omului.” (p. 67).

O antiteză care leagă cele două secțiuni se face prin portretizarea statutului de profesor. Dacă în prima secțiune se vorbește despre „efectul halo” și cum poate afecta el viața unui elev, aici portretul se îndreaptă spre plenitudinea iconostatică a individului dedicat, care își efectuează profesia cu mare responsabilitate și dăruire de sine.

Contemporanitatea face din acest nobil statut o nouă postură umilă, un sclav voluntar al resemnării, prin care părinții, susținătorii cei mai importanți în arta educației, devin complicii copiilor în itinerarul neștiinței și involuării din culisele existenței.

Repulsia de care se lovește nobilul profesor, ce investește sufletește și chiar financiar, îl așază pe acesta la frontiera îndoielii de sine, a profesiei sale, el fiind nevoit să lupte mai departe într-un război – pierdut deja – cu o societate declină: „Pentru că nobilul profesor e condamnat să fie mereu privit prin prisma celor care întrețin de la catedră, din generație în generație, frustrarea înrădăcinată în mijlocul societății...” (p. 79).

Confesiunea emoțiilor se identifică, spre finalul cărții, ca o acceptare și o resemnare a tuturor prejudecăților, luptelor, în care plânsul vine să purifice noua ființă trecută prin toate stările de răzvrătire, rolul acestora fiind acela de imunitate, vizavi de toate nedreptățile cotidiene.

Voiciunea adolescentină se remarcă prin afirmația ipotetică care sintetizează ideile de substanță „...e normal să plângi câteodată...” (p.80), și care arată un luptător ce parcurge labirintul destinului, dar care nu se lasă învins nicidecum de toate capcanele întâmpinate.

Astfel, autoarea găsește, ca idee arbitrară, că, oricât de grea ar fi viața, aceasta merită trăită cu toate complexitățile ei, cu toate lecțiile pe care ți le alocă prin diferite forme. Viața ia statutul de „pedagog” ce îți oferă „itemi cu alegere multiplă”, prin care, provocat să le rezolvi, cauți diferite căi de reușită.

Punctul de vedere al prezentului, cu „termeni și condiții” neomologate, abrogă pe cel al copilului încercat de acești itemi, momentul despărțirii de trecut fiind unul care este așezat (nu întâmplător!) spre finalul secțiunii a doua. De aici, autoarea, împăcată cu viciile societății la nivel individual, caută următoarea piesă de abordare a unui viitor incert, care poate oferi alte și alte încercări.

Incursiunea finală în spectrul copilăriei vine ca martor decisiv, prin care tânăra creatoare și-a construit statutul de erou al contemporanității, lăcașul ei de refugiu și liniște sufletească însumând aspecte din cadrul familial: „colecția de pantofii ai mamei, lalelele din grădina bunicii, jocurile în zăpadă cu tata, vechea parcare din fața blocului etc.”.

După mărturisirea tuturor nedreptăților care s-au acumulat de-a lungul vieții, în secțiunea a treia se reflectă o imersie a viitorului, în care autoarea, împărtășindu-se din potirul resemnării și al iertării, deschide o cale purificată a sinelui printr-o scrisoare adresată, în mod dual, aceleeași ființe – dar a unei noi identități –, ce vine să întărească lupta zilnică socială.

Imaginea pe care reușește să o creeze în acest tablou de final, deși aparent individuală, este una colectivă, ce prezintă generația actuală, o generație a tinerilor responsabili, hotărâți să lupte cu ideologii vechi, prăfuite.

Mă reîntorc la personajele lui J. Osborne, în cazul cărora „împăcarea sentimentală” devine un armistițiu cu timpul și cu diferența de clasă socială, însă sub aceeași revoltă, dar puțin diferit în context „My Mind”, trasează cu succes semnul inegal între „valori” și „nonvalori”(dar nu într-un mod matematic, ci al perspectivei de adevăr răsturnat).

Trebuie să admitem că Eul și Lumea capătă conotații argumentative autentice, ce au întotdeauna substanța reală a efectului dintre „cauză și scop”, efect ce denotă eleganța creativă transpusă în limbaj „Ande”, unde se formează consemnări scenice configurative.

Harul de a valorifica jocul unei societăți de astăzi, care integrează coordonatele de valori, are ca miză insurecția unui prezent trecător, decalogul făcându‑se în favoarea viitorului. Mesager conștiincios și responsabil în stăruința actuală literară, discursul vârstei devine, prin ipoteze lăuntrice, o calitate care transferă cu ușurință, direct în inima cititorului, strălucirea echitabilă dintre emoții, vise, speranțe și realitatea înconjurătoare.

Condiția pe care scriitoarea Anca Denisa Șogor o implementează generației de azi și de mâine certifică, reprezentativ pentru „datele morale ale unui neam”, ideea structurală curată de identitate, demnitate și eternitate, spulberând barierele existențiale, ca un manifest realist în folosul său și al nostru, al celor cărora dăruiesc creativ visul unei lumi mai frumoase...

Articole similare...

Arhivă