PREFAȚĂ la „Pământul unde înfloresc palmierii” de Mariana Vicky Vârtosu

Nu este prima dată când citesc o carte scrisă de Mariana Vicky Vârtosu. Din contră, pot afirma că, prin prisma colaborărilor anterioare (tehnoredactare, corectură, copertă – Pelerini prin Elada, Sunt aici pentru tine, În Marraakech mai tac și despre altceva; traducere, tehnoredactare, copertă – Saving the Bird from Flight), am ajuns să aprofundez stilul autoarei, suficient pentru a fi capabilă să propun câteva interpretări personale.

Încep cu Originea acestor rânduri. CINE este Mariana Vicky Vârtosu? Ar fi multe de spus, dar cred că secțiunea dedicată autoarei e mai mult decât lămuritoare. CE este Mariana Vicky Vârtosu? De această dată pot încerca un mic exercițiu de imaginație.

Răspuns: Mariana Vicky Vârtosu este VIAȚĂ, este OPTIMISM, este ENERGIE PURĂ, este ESENȚĂ, UMOR, NATURALEȚE... este MARTOR OCULAR și POVESTITOR.

A dezvolta aceste cuvinte-cheie înseamnă a mă raporta la Creația sa. Prin urmare, îmi propun, în cele ce urmează, să subliniez câteva aspecte desprinse din volumele ce îi poartă semnătura cu scopul de a „pregăti” cititorul pentru notele desprinse din prezentul volum.

În ordine cronologică, voi începe cu romanul Dimineți furate, apărut în anul 2022 la editura Armonii Culturale. Cu această ocazie, voi reproduce, parțial, mesajul pe care l-am scris pe coperta ediției în limba engleză (Pim, 2023): este o scriere cu accente feminine strecurate între umor și naturalețe, o scriere ce ascunde – între spații culturale contrastante (cel românesc și cel oriental) – chei de interpretare particularizate, este o experiență de lectură care ne permite să „scriem” propria versiune a acelei povești despre prietenie și iubire.

Când am prezentat volumul Pelerini prin Elada (Pim, 2023) în cadrul unei activități culturale, am redus conținutul acestuia la forma unui triunghi alcătuit din trei „laturi”: MERAKI – EUDAIMONIA – KALLOS. Elada este „vizitată” prin intermediul însemnărilor de călătorie, iar contactul dintre culturi este evidențiat prin îmbinările dintre realitate și ficțiune. Mai mult, protagonista, Ypomonika, devine un personaj „construit din umbre și lumini, din incertitudini și certitudini, din rătăciri și entuziasm”, adică o „proiecție duală în «lumea‑oglindă»”. Cartea în sine nu e altceva decât o invitație la meditație asupra unor teme profunde, care influențează condiția individuală: frumusețea, fericirea, clipa din prezent.

Despre următoarea carte, Sunt aici pentru tine, apărută în anul 2023 la editura Pim, am scris pe copertă următorul mesaj: „Asemenea unor vechi tovarăși care se reîntâlnesc, dialogurile celor doi reactivează momente-cheie din existența ființei pe care o alcătuiesc, transformând textul într-o teză despre iubire, credință și iertare”. Concret, asistăm aici la o trecere într-o lume „de graniță” (între lumea celor vii și lumea celor adormiți), o lume în care, prin intermediul visului, Lușa își poate reîntâlni jumătatea și poate căuta, prin întrebări și rememorări, răspunsurile capabile să îi lumineze calea întunecată de gânduri, suferință, singurătate și atașamentul față de ființa iubită.

În volumul intitulat În Marrakech mai tac și despre altceva (Pim, 2024), cititorii fideli vor recunoaște câteva personaje: Liviu – Marioana, Margo. Ele sunt prezentate, în fiecare volum, pe un nou traseu (al progresului, al constantei sau, de ce nu, poate al regresului), alături de noi nume, care, la rândul lor, vin cu o poveste/un istoric ofertant în ochii cititorului. În schimb, personajul plasat în axul central al acțiunii (respectiv al relatării) și revendicat adesea de autoare se schimbă de la o carte la alta, devenind un avatar ce scoate la lumină noi laturi ale talentatei și onestei scriitoare vrâncene. Dincolo de episoadele plasate în text asemenea unor decupaje din ziare, remarcăm inserții lingvistice moderne („Bye-bye”, „feeling”, „Ok”), ce „trădează” adaptabilitatea acestui pelerin la vremurile prezente, contrar „așteptărilor” tinerei generații. De asemenea, în proza autoarei se strecoară mici inserții de natură epistolară, ce conferă discursului confesiv-narativ un farmec aparte și îl desprind de canoanele vechi, deschizând, astfel, calea către modernitate, către o înscriere în rândul textelor nemuritoare din literatura română de secol XXI.

Acestea fiind spuse, notăm deja câteva detalii care se regăsesc în fiecare volum și care devin, în consecință, particularități ale stilului scriitoarei Mariana Vicky Vârtosu. Acum, mă întorc la prezentul volum, Pământul unde înfloresc palmierii, și propun spre lectură următorul citat:

„Vorbim despre timp, despre spațiu? Despre starea de bine? Vorbim despre oameni. Numai că aici, în aceste gânduri exprimate, este vorba în mod special despre viața ei, despre o femeie, despre femei și bărbați – toți făcând parte din viața Valeriei. Despre un drum al vieții, deloc ușor, deloc simplu...”

Așa cum ne-a obișnuit deja, autoarea introduce o listă de personaje care ascund povești de viață, care sunt interconectate și gravitează, în cele din urmă, în jurul unui personaj-central. De această dată, avatarul poartă numele Valeria și este surprins în două ipostaze: pe patul de spital, în comă, respectiv într-un univers paralel (ori alternativ), în vis. Pretextul visului este valorificat încă o dată: acest teritoriu al incertului, al libertății și al imposibilului îi conferă autoarei decoruri și instrumente – literare – potrivite pentru a transpune în text experiențe inspirate, într-o oarecare măsură, din propria experiență de viață.

De fiecare dată îmi cântăresc foarte bine cuvintele, pe deplin conștientă de impactul pe care rolul asumat în mod voluntar îl conferă în mintea și în sufletul cititorilor. Din acest motiv, fără a insista foarte mult asupra tuturor detaliilor ascunse în text, voi furniza câteva argumente care să susțină cele spuse mai sus.

Întâlnim, la un moment dat, expresia „fluviul magic”. În text e vorba de o cantitate foarte mare de apă care a provocat pagube în spațiul oriental. Există un corespondent în realitate: inundațiile catastrofale din Dubai, apărute ca urmare a fenomenelor neobișnuite (și ele justificate prin intervenția omului). Emoțiile au, în general, caracter universal, le putem percepe în același mod, indiferent de contextul în care apar. De aceea putem fi siguri că sentimentele transmise de autoare coincid cu sentimentele trăite de oamenii afectați de furia naturii. Cât despre alte detalii sau asocieri cu realitatea... numai autoarea deține, cu adevărat, răspunsurile pe care cei curioși doresc să le afle.

Dacă în Dimineți furate descopeream paralele mai puțin fericite între poporul român și cel japonez prin mariajul Ericăi și al lui Jin, respectiv între poporul român și cel arab, prin mariajul stabilit de tată pentru Naymma, iată că în Pământul unde înfloresc palmierii întâlnim imaginea unei nunți vesele, cu specific oriental, a unui cuplu împlinit. Suntem introduși în atmosfera festivă prin descrierea etapelor succedate înainte de momentul nunții, a obiceiurilor asociate acestui moment și a meniului pregătit pentru seara nunții.

Condiția jurnalistului contemporan în opoziție cu interesele superiorilor este foarte bine subliniată în prezentarea Rayei: un supus al compromisurilor și al senzaționalului. Vedem cum pasiunea pentru jurnalism și pentru ceea ce presupune această profesie (munca de teren, contactul cu oamenii, transpunerea poveștilor descoperite în articole) este suprimată de jocurile politice de culise, superficialitate și dorința de înavuțire:

„O pasionase jurnalismul, îl practicase cu mare drag. […] Nu voia să scrie aberații numai de dragul apartenenței la o grupare politică, de dragul banilor. Să trateze cu nepăsare propriile principii de viață. Nici nu-i trecuse prin cap să rămână agățată de ziar, să scrie la comandă. Plecase.”

Dacă tot am adus în discuție ideea plecării, mă opresc și asupra condiției celor plecați în străinătate, o altă temă abordată de autoare. „Dezrădăcinarea” cred că este un cuvânt potrivit pentru a reuni toate ideile „presărate” în text, de la cele legate de prietenie la cele legate de atitudinea disprețuitoare a oamenilor rămași „acasă”. DORUL se resimte din plin, se manifestă sub forme diferite (direct influențate de experiența individuală), dar în moduri similare (raportându-ne la copilărie, casă, localitate natală, oameni... trecut):

„Să simți dorul cum îți arde sufletul ca un fier roșu, să te doară până nu mai poți dormi. Să-ți imaginezi că ești cu prietenii, cu rudele. Cu mama, cu tata, cu frații. Ei sunt acolo, te așteaptă. Ce dacă nu mai sunt? Pentru tine sunt acolo, te așteaptă. Departe de casa ta, de camera ta, de patul tău. Dor de jurnalul în care ți-ai notat nemulțumirile. Și bucuriile. Prima întâlnire, primul sărut. Prima dezamăgire. Să-ți fie dor de rochiile în care ai fost copil. Dor de vorbele pe care le-ai rostit sau pe care nu le-ai rostit. De flori, de copaci, de străzi… Dor de aerul locului, de parfumul florilor, de gustul fructelor în etapele desăvârșirii.”

„Mama” și „rolul mamei” sunt două teme profunde, atinse cu emoție în paginile prezentului volum. Începem de la discuția dintre nepoată și bunică, din care desprindem o interpretare a „mamei” („mama le știe pe toate: este și doctor, îmi dă medicamentul când sunt bolnavă, este și profesoară, ea mă învață să spun poezii, este și croitoreasă, îmi face hăinuțele pe care le doresc, este pictoriță, m-a învățat să desenez și să pictez.”), continuăm cu legătura strânsă care se stabilește între mamă și fiică („Știind în ce ape tulburi ne scăldam, am decis să ne întâlnim clandestin, doar cu aprobarea doamnei Gherda, mama Mihaelei. Întâlniri «pe furate».”; „Tot ceea ce spunea mama lui era lege pentru ea. […] Cuvântul îi era drept, adevărat, era cel mai bun și mai înțelept sfat.”), apoi vedem câtă suferință provoacă moartea mamei („Când își amintea cum mama ei era devastată de durerea pierderii, Raya ofta profund. Nici nu voia să-și imagineze că fiica ei va trece printr-o situație similară. Când se va întâmpla ca ea să rămână fără mamă și fiica ei fără bunică... Nu va dori să-și supună copilul la o suferință asemănătoare.”; „Poate tocmai ultimii ani petrecuți cu mama ei, în suferință, au convins-o să nu‑și dorească să devină mamă.”).

În același timp, țin să amintesc de o secvență din În Marrakech mai tac și despre altceva care se înscrie în această temă: „Da, Lionel, știu ce-i durerea, suferința. Am pierdut un copil nebotezat. Și un soț am pierdut. Și eu am pierdut oameni dragi, Lionel, mi-am pierdut și părinții, și un frate mi-am pierdut, deci știu, știu... ce-i durerea.” (p. 47). Întorcându-mă la prezentul volum, am identificat o secvență similară: „Vreți să spuneți, Valeria, că v-ați reținut plânsul atunci când v-ați îngropat copilul? […] Ei bine, pe copilul meu l-au îngropat mama mea și tatăl lui. Soțul meu. Eu eram încă la spital. Nu l-am plâns multă vreme, n-am avut timp. La pierderea următorului copil, am plâns. Și încă plâng. Decent. Plâng în suflet, cu lacrimi de sânge”. Tot despre mamă este vorba, tot despre suferință este vorba... este vorba despre sensibilitatea sufletului uman.

Un alt subiect dezvoltat este cel al „familiei moderne”, cu extindere spre minoritățile sexuale. Nu ar trebui să ne mire, deoarece subiectul este de actualitate, încă se dezbate în spațiul public... și n-ar fi prima dată când autoarea îl sugerează în cărțile sale („Dacă nu ți-aș cunoaște orientarea sexuală... aș zice că ești pe invers...” – Dimineți furate, p. 46). În Pământul unde înfloresc palmierii, subiectul este evocat în timpul unei activități culturale și se transformă într-o scânteie ce generează tensiuni între participanți: „N-am să fiu de acord, nu pot să fiu de acord cu ei, din toate punctele de vedere! Moral, religios nu pot să accept aceste lucruri ca normale! Da, există gay. Fie! Dar să nu ni se impună nouă, majorității, să le aplaudăm paradele, spălările pe creier”.

„«Ernesta» trebuia să moară. […] Ernesta întoarse spatele lumii, într-un scâncet ce semăna a râs.” – scria la un moment dat Mariana Vicky Vârtosu în În Marrakech mai tac și despre altceva (pg. 139). În mod similar, în Pământul unde înfloresc palmierii, Valeria este surprinsă pe patul de spital, schimbând câteva vorbe cu asistenta Gabriela. Ilustrative în acest sens sunt și următoarele secvențe:

„Nu plângeți pentru mine. Eu n-am murit – se aude plutind în aer, șoaptă suavă a îngerului. Sunt ploaia care vă spală obrajii inundați de lacrimi; sunt vântul care vă mângâie trupurile arse de durere; sunt foșnetul pădurii și ropotul cascadei; sunt soarele din răsăritul dimineții și argintiul lunii din miezul nopții. Sunt putere și frumusețe. Doar pentru voi sunt. Nu plângeți, dragii mei părinți, nu plângeți, sunt cu voi, mereu sunt cu voi.”

În Marrakech mai tac și despre altceva – pp. 47-48

„Valeria închise ochii. Trecuse hopul, dar conexiunea cu lumea reală nu era restabilită total. Simți un val fierbinte invadându-i corpul. Prin trupul ei curgea un râu liniștit, curgea o viață nouă. Își simțea viața pulsând prin fiecare celulă. [...] — Gabriela, mi-e somn!”

Pământul unde înfloresc palmierii

Ambele femei au îndeplinit sarcina încredințată de autoare – de a ne încânta cu poveștile și lecțiile lor, respectiv ale oamenilor dragi prezenți în viața lor –, iar acum, la final, se metamorfozează, anunțând marele deznodământ: al cărții și a propriei existențe.

Articole similare...

Arhivă